Relativismul şi alienarea omului

Dacă perioada postmodernă ar putea fi descrisă printr-un singur concept, unul dintre cele mai potrivite ar fi: relativism. Epoca lui „poate că…”, a lui „da, însă…”, a lui „da, dar mai vedem…”.

Ca o reacţie dură la încrâncenările religioase medievale, omul modern a fost ajutat să nu mai creadă în Adevăr, să nu-L mai caute sau să-L uite, făcându-se pe sine însuşi stâlp şi măsură a adevărului. Este adevărat doar ceea ce fiecare admite, nu există un adevăr absolut.

Consecinţa firească a acestui fel de a gândi se vede cel mai pregnant în postmodernism, şi este abordarea iresponsabilă şi mereu schimbătoare a realităţii, neasumarea definitivă a ceva sau cuiva.

Prin revoluţionarea tehnică şi tehnologică a lumii, oamenii şi-au mărit enorm orizontul opţiunilor, au mereu posibilitatea de a opta între multiple „oferte”. Asta în ciuda faptului că marele vis al secolului trecut, acela ca omul să descopere spaţii vitale şi în afara Pământului, s-a ruinat deodată cu misiunea Apollo 11, din iulie 1969, faimosul „pas uriaş pentru omenire”, când Neil Armstrong a călcat pe Lună.

Însă, cu acest eşec al unor noi spaţii vitale, omul postmodern s-a obişnuit deja, mulţumindu-se cu a se „îngrămădi” pe totuşi micuţa – judecat la scara Universului – planetă Pământ. După cum s-a obişnuit şi cu tentaţia a mereu şi mereu alte opţiuni, pe toate planurile vieţii, într-un spaţiu limitat. Acestei tentaţii îi (mai) rezistă extrem de puţini.

Se pare că ruinarea visului unor noi spaţii vitale extraterestre a atras după sine, treptat, renunţarea omului la multe alte visuri. „Îngrămădit” pe „Planeta albastră”, el a început, încet-încet, să creadă că este realmente condamnat definitiv şi irevocabil la aceasta. Că nu mai poate exista nimic valabil şi demn de încredere în afara ei. Că viaţa lui începe şi se sfârşeşte aici, deci trebuie profitat la maximum de toată oferta opţiunilor pe care ea i le oferă.

Acest mod de a gândi, inoculat conştient şi inconştient, este începutul celei mai cumplite alienări a omului: închinarea la sine însuşi, în convingerea ca el este măsura tuturor lucrurilor.

Păgânismul antic nu era atât de cumplit ca alienarea postmodernă, fiindcă păgânii aveau, totuşi, nişte repere spirituale – idolii – superioare lor înşile, în afara lor. Omul postmodern este propriul lui idol. Fiecare se închină la el însuşi, fiecare îşi este sieşi adevăr suprem. Dumnezeu – o ipoteză! Viaţa veşnică – o aberaţie! Conştiinţa – un moft! Plăcerea proprie – zeul suprem! De aici şi până la vagabondajul raţional, afectiv şi valoric – un singur pas. Ceea ce este echivalentul iadului pe pământ.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 19 februarie 2013.)