Curtea Domnească din București, în timpul lui Constantin Brâncoveanu

Curtea Domnească – cel mai vechi monument medieval din Bucureşti –  a fost reşedinţă a principilor Ţării Româneşti începând din secolul al XIV-lea. Între anii 1459 și 1660, Bucureştiul a fost reşedinţa domnitorilor Ţării Româneşti, în paralel cu vechea capitală a Târgoviştei, iar după anul 1660 a rămas capitală unică.

Pe locul în care ulterior va fi construită Curtea Domnească, probabil domnitorul Mircea cel Bătrân construise o cetate, între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă și era înconjurată de șanț de apărare. În secolul al XV-lea, domnitorul Vlad Țepeș a consolidat cetatea construită de Mircea cel Bătrân și a ridicat-o la rangul de reședință domnească, alternativă celei de la Târgoviște.

Întreaga Curte Domnească era formată dintr-un palat – Palatul Voievodal -, o biserică – biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de biserica Curtea Veche iar astăzi mai ales ca biserica Sfântul Antonie, după ce a preluat și hramul unei biserici care se afla la sud-est de ea și care a fost distrusă de marele incendiu din 1847 -, case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini.

Și alți domnitori de după Vlad Țepeș au întreprins lucrări mai mari sau mai mici la Curte – biserica Curtea Veche, cea mai veche biserică din București păstrată în forma sa originală, este ctitoria domnului Mircea Ciobanul, în timpul primei sale domnii, între anii 1545-1554 -, dar perioada de glorie a Curţii Domneşti a fost în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), când suprafaţa Palatului Voievodal și a grădinilor acestuia însuma 25.000 mp., într-un perimetru delimitat, azi, la sud de râul Dâmboviţa, la vest de străzile Smârdan şi Şelari, la nord de artera comercială Lipscani, iar la est de Bulevardul I.C. Brătianu.

Cronicile epocii lui Constantin Brâncoveanu – Cronica lui Radu Popescu și Letopisețul cantacuzinesc – ca și memoriile secretarului domnesc Anton-Maria Del Chiaro fac referire la lucrările efectuate de Vodă Brâncoveanu la Curtea sa, iar săpăturile arheologice confirmă indicațiile izvoarelor scrise.

Domnul întemeietor de cultură ce-i poartă numele a refăcut Palatul Voievodal, din piatră; scara cea mare de la intrare, ,,scara maestră” după cum o numește Del Chiaro, era de marmură.

Sala principală a palatului avea proporții impunătoare: era lungă de peste 32 de metri și lată de 17,5 metri. Ea avea în mijloc un rând de coloane scunde, legate prin arcuri semicirculare. La extremitatea ei se afla un paraclis. Probabil această sală era ceea ce cronicile numesc „spătăria cea mare”.

O a doua sală, tot de proporții mari, era destinată ședințelor ,,divanului cel mare” servind totodată și de sufragerie pentru ospețele festive.

Cronicile mai amintesc de „spătăria cea mică” sau „cu stele”, tavanul ei fiind împodobit cu stele pictate, în care se afla scaunul domnesc. Foarte probabil, în această sală se desfășurau și ședințele divanului, întrucât domnul prezida aceste ședințe, ca atare scaunul domnesc trebuia să se afle acolo unde se desfășurau ședințele divanului țării.

Pentru consfătuirile restrânse, exista o sală numită „divanul cel mic”.

Urmau alte săli, „de audiență”, prin care se ajungea la apartamentul domnului, alcătuit din mai multe încăperi, și la acela al doamnei, care avea, conform relatărilor lui Del Chiaro, numai un iatac și două camere. Așa se explică de ce urmașul lui Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino, a pus să se zidească într-un colț al grădinii domnești, separat de corpul principal, un mic, dar frumos palat cu 8 camere, de formă pătrată, special pentru doamnă.

Probabil că, lângă apartamentul doamnei era acela al copiilor. Mai târziu, se pare că s-au construit case separate pentru feciorii domnului, case care au fost arse de incendiul din august 1712 care a bântuit Bucureștiul și a atins și Curtea Domnească.

În interiorul Palatului Voievodal se afla și vistieria, cu camere bine zidite, din piatră, cu uși ferecate, adevărate seifuri în care se păstrau „galbenii” de tot felul și „talerii” de argint provenind din multele dări și dijme.

Lângă Palatul Voievodal se întindea grădina, care în timpul lui Constantin Brâncoveanu s-a bucurat de o atenție specială. Aceasta avea formă pătrată și era îngrijită de un grădinar-șef – după nume, Frâncul, el pare a fi fost de origine străină, fie francez, cum era și bucătarul-șef, fie italian – ajutat de alți 20 de grădinari.

În anul 1707, grădinii i s-a dat o mai mare amploare. În centrul ei, în mijlocul unor partere de flori, domnitorul a dispus să se construiască un chioșc cu coloane de piatră sculptată și împodobit cu picturi. Aici se lua masa în timpul verii, chioșcul servind, totodată, și ca loc de odihnă.

Într-o latură a Curții Domnești se aflau camerele seimenilor – detașamentul de gardă al domnitorului. Inițial construite din lemn, ele au fost reconstruite din piatră în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Și zidul înconjurător al Curții Domnești a fost reparat și înălțat, lucrarea terminându-se chiar în anul 1714, în preajma mazilirii domnitorului. Înainte de repararea zidurilor fusese reparat și turnul de la „poarta de sus”, turn în care se ținea praful de pușcă, și care fusese lovit de trăsnet în 1691 și sărise în aer. Cu prilejul reparației acestui turn, Vodă Brâncoveanu i-a adăugat un ceas mare, care bătea orele. Bucureștenii apreciau inovația, așa cum o apreciau și ieșenii, cărora domnitorul Vasile Lupu le pusese un astfel de ceas în clopotnița mânăstirii Sfinții Trei Ierarhi.

Din Curtea Domnească de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu s-a mai păstrat integral doar biserica Curții, Sfântul Antonie, cu diverse reparații și modificări făcute în timp. Muzeul amenajat pe o parte din locul vechii Curți, între anii 1969 și 1974, păstrează, în cea mai mare parte, amprenta istorică a Palatului Voievodal din secolul al XVIII-lea, precum şi fragmente de ziduri din timpul domniei lui Vlad Ţepeş (1456-1462), alături de fundaţiile primei cetăți, din secolul al XIV-lea.

Chiar dacă Palatul Voievodal, grădina și restul clădirilor, precum și zidurile Curții brâncovenești s-au distrus, iar după anul 1798 acest perimetru a fost licitat, pe locul său apărând străzi şi cartiere moderne, vizitatorul postmodern al inimii orașului capitală de principat, de principate și apoi de țară, poate imagina cu ochii minții frumusețea, distincția și rafinamentul pe care acest inegalabil domnitor, sfântul martirizat crud de otomani, chiar în ziua sa aniversară, în uimirea diplomațiilor Vestului, le-a adăugat reședinței sale domnești. Frumusețe, distincție și rafinament care nu au avut egal nici înainte de el, și nici după el, la reședința domnească. Peste două secole de la martiriul lui, Regina Maria a României avea să calce pe urmele marelui Brâncoveanu în rafinamentul cu care și-a amenajat reședințele sale de la Cotroceni, Pelișor sau Bran, preluând multe elemente brâncovenești și bizantine.

Bibliografie: Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Ediția a III-a, Editura Vremea, București, 2009.

Imagine: Arcuri de boltă din pivnițele păstrate ale Palatului Voievodal din București.