Părintele meu, sau fireasca așezare a omului

În acest an, se vor împlini 21 de ani de când a murit mama. În această noapte, se împlinesc 16 de ani de când a murit Părintele meu spiritual. Mama mi-a dat viața, educația pe care și ea o primise de la bunica, o bună parte din fizionomie și caracterul ei. Părintele meu mi-a dat răspunsuri și clarificări la întrebările tinereții, mi-a fost exemplul viu al răspunsurilor sale și mi-a dat impulsul de a fi mereu eu însămi. Tot grație lui am ajuns să-l cunosc îndeaproape, studiindu-l în mii și mii de pagini, pe inegalabilul Andrei Șaguna.

Acești oameni sunt modelele mele vii. Ei stau, toți, înrămați, pe biroul de lucru. Fără a mă fi legat pasiuni bolnăvicioase de vreunul dintre ei, pe măsură ce trece timpul îmi dau seama, tot mai bine, că am fost, sunt o privilegiată că i-am avut, îi am.

Pe Părintele l-am cunoscut „întâmplător”, în studenție. Am auzit la o doamnă, într-o conversație a ei cu altă persoană, despre el. Că era un foarte iscusit duhovnic. Mă interesa. Eu eram la Iași. El era la Slatina. Dar mi-am spus că trebuia să-l cunosc. M-am dus, pentru asta, în capătul celălalt de țară, în miez de iarnă, în vacanța dintre semestre, în `93.  Mă așteptam la ceva foarte complex, complicat, alambicat; am dat peste cineva foarte firesc, simplu, delicat. Smerit, cuminte, foarte înțelept. Înțelepciunea i-am prețuit-o cu adevărat mult mai târziu. Atunci eram mai degrabă amatoare de oameni complicați, păruți deștepți, decât de adevărații înțelepți.

Totuși, deși în timpul primei întrevederi am considerat o banalitate discuția cu dânsul, imediat după ce am plecat de acolo am avut certitudinea că era o persoană extraordinară, un om cum eu nu mai întâlnisem, și cum, probabil, nu voi mai întâlni. Nu neapărat fiindcă nu s-ar mai afla oameni de acest fel pe lume – deși nici inflație de ei nu este, sunt convinsă! -, ci fiindcă eu nu mai simt nevoia să caut vreunul. Îmi este de ajuns faptul că am cunoscut și am avut aproape, vreme de zece ani, un preot de vocație, un om de o rară cumințenie, înțelepciune.

Vreme de zece ani, am comunicat cu acest om în cel mai firesc mod cu putință. Nu m-a tratat niciodată cu superioritate sau lipsă de respect, dimpotrivă; nu i-am ascuns niciodată nici măcar o fărâmă de gând; nu l-am mințit niciodată; nu m-am sfiit niciodată să-l critic deschis; nu m-am simțit niciodată copleșită, depășită de „poruncile” sale; nu am ezitat să-i povestesc banalități sau copilării, pe care le asculta atent, și de care uneori se amuza copios; nu m-am ferit să-l contrazic, fie și doar cu umor, șicanându-l. Toată familiaritatea aceasta firească a fost mereu înnobilată de gingășia Părintelui, de delicatețea sa inegalabilă. Nu a primit o bomboană fără să-mi fi mulțumit îndatoritor; nu a trecut o celebrare sau un succes fără a-mi fi adresat calde, binevoitoare urări; nu a bagatelizat nici cea mai mică problemă pe care o aveam.

În anul jubiliar 2000 am fost împreună, exact în această perioadă, în pelerinaj în Țara Sfântă. Era locul de pe pământ pe care-l iubea cel mai mult; mergea la fiecare doi ani, de Înviere, la Ierusalim, pentru a revedea Sfânta Lumină. În tot restul timpului era „static”, liturghisea zilnic și spovedea miile de oameni care l-au căutat pentru spovedanie și sfat, mulți veniți special la dânsul, de peste mări și țări.

Pentru ceremonia din Sâmbăta Mare acolo, Părintele avea invitație de la Patriarhia Ierusalimului, putea ajunge în biserica Învierii cu doar 2-3 ore înaintea evenimentului. Eu nu aveam. A trebuit să-mi „țin” loc în Rotonda Sfântului Mormânt începând din Vinerea Patimilor, fiindcă era puhoi de pelerini în Ierusalim, în anul jubiliar, de Paște. Părintele a venit special cu mine, vineri, după procesiunea de pe Drumul Crucii, să-mi afle și arate cel mai bun loc, unghi din care aș vedea Sfânta Lumină și nici nu aș putea fi împinsă de valul de pelerini. Mi-a aflat locul, m-a lăsat acolo, apoi a plecat în cetatea Ierusalimului și a revenit să-mi aducă apă și niște cutii din carton, să le pun sub picioare, pentru a nu-mi periclita sănătatea așteptând atât de mult (24 ore au fost!) stând pe dalele mari de piatră, lângă o coloană de piatră. Un om de 78 de ani să se preocupe cu atâta atenție și delicatețe de binele meu, de sănătatea mea, m-a uimit și înduioșat.

Iar după Înviere, fiindcă mi se defectase aparatul de fotografiat, a mers special cu mine în orașul nou, la un vechi cunoscut al lui, un evreu plecat din România care avea magazin de specialitate acolo, să mă prezinte și să-i ceară cea mai bună cameră foto de amatori pentru mine, la un preț rezonabil, fiindcă „trebuia să fac cele mai frumoase fotografii în Țara Sfântă”. Surpriza mea a fost să constat că mă cam alerga pe străzile Ierusalimului, nu puteam ține pasul cu dânsul. La o diferență de vârstă de 48 de ani între noi! La Ierusalim, Părintele plutea și radia.

Acest om, străin de familia mea, a fost cel cu care m-am familiarizat cel mai profund și cuprinzător, în cel mai firesc mod cu putință. Când ai cunoscut astfel de oameni, știi, înveți care este firescul vieții. Iar asta înseamnă atât de mult! Pentru asta, Părintele meu este și va rămâne unic. La fel ca mama.