Despărţirile care ne adună

În viaţa fiecărui muritor care apucă vârsta vieţii conştiente se ivesc, mai devreme sau mai târziu, despărţiri de cei dragi lui, prin moarte. Nimeni nu este scutit de ele. Fiindcă moartea este în logica vieţii. Nu se poate face excepţie de la ea.

Printre cele mai dureroase sunt despărţirile dintre părinţi şi copii. Deoarece între ei există nu doar o legătură afectivă – cel puţin aşa se prezumă şi se întâmplă în mod firesc -, ci şi una de sânge, de rădăcini. De regulă, părinţii mor înaintea copiilor, deşi există şi excepţii. Iar viaţa copiilor îşi are rădăcinile fizice, psihice şi spirituale în viaţa părinţilor şi a tuturor ascendenţilor acestora. De aceea, şi despărţirile de părinţi echivalează, pentru foarte mulţi copii, cu tăierile rădăcinilor unui copac.

Oamenii extrem de ataşaţi de părinţii lor trec prin adevărate crize de identitate în momentul despărţirii vremelnice, prin moartea fizică, de ei. Este acest lucru firesc?

Durerea vremelnică pentru orice fel de despărţire de cineva drag este firească. Doar zdruncinarea fundamentelor personale prin pierderea cuiva drag nu mai (prea) este firească. Fiindcă nu doar teologia creştină afirmă identitatea şi valoarea unică şi irepetabilă a fiecărei persoane umane, chip după Chipul lui Dumnezeu, creat înspre asemănarea cu El, ci şi toate ştiinţele despre om. În consecinţă, fiecare persoană născută pe această lume are identitate proprie, trebuie şi poate exista autonom de cei care i-au dat viaţă, transmiţând la rându-i viaţă altora de după ea. Excepţie de la această autonomie fac pruncii, care în mod firesc depind, până la o anumită vârstă, de părinţii lor; şi persoanele venite în această lume cu insuficienţe fizice sau psihice, care le fac inapte să trăiască autonom, au nevoie toată viaţa de ajutorul, de sprijinul cuiva pentru a putea supravieţui.

Din această perspectivă privind lucrurile, moartea cuiva drag, despărţirea de acest fel, poate fi şi trebuie să fie mai degrabă motiv de reflecţie a fiecăruia dintre noi la ceea ce suntem, în esenţa noastră, la efemeritatea celor trupeşti, materiale, lumeşti, la valorile care realmente contează în această viaţă trecătoare. Aşa gândind, moartea capătă altă valenţă, aceea de despărţire care ne adună, iar viaţa este mai bine valorizată.

Învăţând să înţelegem moartea, rostul ei, ajungem să ne trăim viaţa în rost, cu sens, deplin, frumos. Acesta este, poate, cel mai frumos tâlc al morţii: lecţia care ne adună din risipire.

Imagine: Mozaic cu coroane geometrice, Nordul Africii (Cartagina), datat mijlocul sau a doua jumătate a secolului al IV-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 8 octombrie 2013.)