Saul: regele democratic voit şi de Dumnezeu învestit, dar singur ratat

În contextul celebrării Proorocului Samuel, este potrivit a desluşi istoria primilor regi ai evreilor, un exemplu concret al trecerii de la teocraţie – vox Dei, la democraţie – vox populi.

Când bătrânii poporului evreu au cerut un rege, „ca şi la celelalte popoare” (I Regi 8,5), Samuel s-a opus, fiindcă această cerere era, în fond, un refuz al autorităţii lui Dumnezeu, în favoarea autorităţii omeneşti. Însă Dumnezeu a intervenit în gâlceava lor, şi a poruncit lui Samuel să se supună voinţei poporului, căci El, Dumnezeu, îşi lăsa subminată autoritatea, dacă poporul Său ales asta dorea: să fie la fel cu alte popoare.

Tot Dumnezeu Însuşi l-a „nominalizat” pe Saul, din tribul lui Veniamin, cel mai chipeş tânăr din popor, să fie uns rege de către Samuel. Trimis de către tatăl său să caute asinele rătăcite, Saul a „nimerit” la Samuel, aflând de învestitura sa divină, şi fiind „îmbrăcat” cu putere de Sus, prin mirungere, devenind „alt om”. (I Regi 10,6)

Însă, deşi primise puteri prooroceşti, Saul nu era învestit de Dumnezeu şi cu atribuţii de preot. Totuşi, într-un moment de derută a sa şi a poporului înconjurat de duşmanii filisteni, şi datorită întârzierii lui Samuel, Saul a îndrăznit să săvârşească cele ale preotului; fapt grav, ce i-a atras mustrarea aspră din partea lui Dumnezeu, prin Samuel. Au urmat şi alte abateri de la poruncile divine pentru rege, care L-au mâniat pe Dumnezeu: „Îmi pare rău că am pus pe Saul rege, căci el s-a abătut de la Mine şi cuvântul Meu nu l-a împlinit.” (I Regi 15,10) Consecinţa neascultării sale de Dumnezeu i-a fost comunicată de către Samuel proorocul: „pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel“. (I Regi 15,26)

Următorul învestit de Dumnezeu rege, tot prin proorocul Samuel, a fost David, mezinul lui Iesei din Betleem, care păştea oile tatălui său, când Samuel fusese trimis de Dumnezeu să-l miruiască. „Atunci s-a depărtat de la Saul Duhul Domnului şi-l tulbura un duh rău, trimis de Domnul.” (I Regi 16,14) Singurul remediu împotriva răului a fost descoperit în cântecul de harpă al talentatului David, care a fost adus la curtea lui Saul, şi-i cânta.

Ulterior, curajosul David l-a învins pe mult-temutul filistean Goliat, cu praştia sa ciobănească. Saul a devenit tot mai invidios pe David, prigonindu-l şi voind să-l ucidă.

Neascultarea de Dumnezeu şi răutatea constant cultivată l-au dus pe Saul la sinucidere, în urma unei lupte pierdute cu filistenii, probabil în anul 1007 înaintea lui Hristos.

Imagine: Saul și David, pictură în ulei pe pânză de Rembrandt Harmensz. van Rijn, cca. 1655-1660.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 22 august 2013.)