Postul: invitaţie la rost

Biserica Estului a statornicit, de aproape un mileniu, o perioadă de două săptămâni de post, înaintea Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. Este o Tradiţie pe care Vestul nu o are, deşi îşi revendică un cult mai pronunţat al Fecioarei Maria, determinat îndeosebi de evlavia populară vestică din toată perioada Evului Mediu, şi culminând în învăţătura specifică, respinsă de către Est, despre imaculata concepţie.

Ce (mai) poate însemna, din perspectiva omului obişnuit al secolului al XXI-lea, postul Adormirii Maicii Domnului? Căci el mai are cu greu percepţia adevăratei „dimensiuni” a Maicii lui Dumnezeu. În epoca consumismului devorator, când inclusiv trupul omului, al femeii, este cu preponderenţă o „marfă” ce se cere „consumată”, nicidecum o taină, un mister ce se cere abordat cu toată cuviincioşia şi respectul, a crede în şi a cinsti realmente puritatea absolută a Maicii Domnului este socotit un lucru „de proşti”. Fiindcă doar ei, „proştii”, mai sunt în stare să creadă că anatomia umană poate „funcţiona” şi altfel decât ştiinţa o spune. Şi că trupul omului mai are şi vreun alt rost decât dobândirea plăcerii, satisfacerea tuturor poftelor carnale.

De aceea, cam tot numai ei, „proştii”, sunt de acord şi cu postul din luna august, şi cu el în general. Biserica menţine însă postul în vigoare, iar cei care doresc a se supune rânduielii comune, o fac. Şi, mai mult decât atât, nu doar se supun mecanic unei rânduieli bisericeşti, ci intră în mod conştient, profund, în ritmul spiritual al propriei vieţi.

Căci orice post este, înainte de toate, o invitaţie adresată omului, de a se adânci în rosturile sale profunde, de a se spiritualiza. Fiindcă, prin natura sa – plămadă de materie şi duh – omul este înclinat, atras spre cele materiale, trupeşti, mai mult decât spre cele spirituale, duhovniceşti. Iar postul este rânduit de către Biserică tocmai cu scopul de a-i aminti omului, constant, că el este deopotrivă trup şi suflet, materie şi spirit, şi că, oricât i-ar părea de greu să accepte, trupul este trecător, doar spiritul, duhul lui este nemuritor.

În consecință, se cade ca omul să-şi conducă trupul cu sufletul, cu mintea, să-l ţină în frâu, inclusiv cu postirea. Altminteri, trupul îl stăpâneşte, făcând carnale până şi pe cele spirituale ale sale, abătându-l pe om de la demnitatea la care este chemat.

Asumarea deplină a postului denotă faptul că suntem oameni care-şi cunosc şi asumă conştient rostul lor profund: fiinţe raţional-iubitoare create şi restaurate de Dumnezeu din iubire, spre infinită comuniune raţional-iubitoare cu El şi cu semenii.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 30 iulie 2013.)