Darul tăriei

Al patrulea dar al Duhului enumerat de către Profetul Isaia este cel al tăriei, sau al curajului.

Dacă secolul al XX-lea creștin din istoria umanităţii ar putea fi definit sintetic, el s-ar putea numi secolul violenţei şi al fricii, al slăbiciunii omului în faţa puterii omului. Catastrofele mondiale care l-au marcat îi justifică un astfel de nume.

Dar, în felul cum şi-a dat startul secolul al XXI-lea, nici el nu pare şi nu este deloc unul ocolit de piaza rea a fricii. De fapt, precedentul a dat startul, a pus fundamentele  sistemelor sociale bazate pe teroarea care induce frică, atât la nivel individual, cât şi social. Acum, fiind create şi cunoscute premisele stăpânirii prin inducerea fricii, a fricilor, doar s-au schimbat, perfecţionat şi diversificat mijloacele de a fi indusă, la nivel planetar, global. Iar succesul pare să fie chiar mai mare decât în secolul trecut, nu în ultimul rând graţie tehnologizării galopante, care permite răspândirea cu viteză uluitoare a informaţiei, dar şi a fricii şi a dezinformării.

Însă, succesul fricii este asigurat, garantat, doar de slăbiciunea acută a omului postmodern, foarte vulnerabil în forul său interior. Căci acolo, în forul personal interior, începe şi sfârşeşte atât tăria, curajul, cât şi frica.

O altă dimensiune deloc neglijabilă a secolului al XXI-lea este şi aceea a tăriei distructive şi a curajului absurd, clădite pe fundamente ideologice îndoctrinante, similar tăriei induse prin ideologizarea nazistă sau comunistă în secolul al XX-lea. Diferenţa este doar aceea că nazismul şi comunismul erau doctrine laice, iar cele care actualmente escaladează în forţă sunt bazate pe fundamentalism religios, de care, realist recunoscând, nici Europa Vestică medievală nu este deloc străină. Oricum ar fi fundamentul unei astfel de tării – laic sau religios – el este la fel de îndepărtat de darul tăriei în înţeles biblic, cum este Pământul de Soare.

Aşa fiind, este binevenit a desluşi tăria, curajul, ca dar al Duhului Sfânt.

Proverbele lui Solomon statuează: „Întru frica lui Dumnezeu este nădejdea celui tare” (Pilde 14,26). Fundamentul tăriei omului este, aşadar, frica lui Dumnezeu, ultimul, corolarul celor şapte daruri ale Duhului.

Acelaşi lucru se deduce şi din exemplul unuia dintre cei mai dârji oameni din Vechiul Testament, dreptul Iov. Sub potopul acuzaţiilor şi al „preţioaselor directive” ale prietenilor săi, Iov cel crunt lovit din invidia diavolului şi-a menţinut cu fermitate poziţia sa: „Ţin cu tărie la dreptatea mea şi nu voi lăsa-o să-mi scape; inima mea nu se ruşinează de zilele pe care le-am trăit.” (Iov 27,6) Fermitatea, tăria lui Iov, era fundamentată pe faptul că el avea frica lui Dumnezeu, nu avea nici o mustrare de conştiinţă c-ar fi încălcat voia lui Dumnezeu în viaţa sa; dimpotrivă. Iar această atitudine nu i-a fost socotită nebunie, sau aroganţă, trufie, de către Dumnezeu, ci a fost lăudată şi mărinimos recompensată, la final.

Alte două figuri vechi-testamentare puternice sunt Proorocul Daniel şi Iudita, femeia care şi-a salvat poporul de la nimicire, ucigându-l cu sânge rece pe Olofern.

Luat prizonier în Babilon, alături de poporul său, de către caldeii conduşi de Nabucodonosor, Daniel cel înzestrat cu ştiinţă şi înţelepciune peste fire a ajuns sfetnic al împăratului, a cărui furie pentru neputinţa înţelepţilor de a-i tâlcui un vis a decis uciderea lor. Daniel a cerut regelui păsuire pentru a i se descoperi tâlcul visului, s-a rugat împreună cu prietenii pentru asta, şi a obţinut desluşirea lui. Regele l-a cinstit şi l-a ridicat la rangul de guvernator al Babilonului. Când, ulterior, Darius, urmaşul lui Nabucodonosor, a cerut supuşilor săi închinare la sine personal, iar Daniel, fidel credinţei iudaice, a refuzat, refuzul lui s-a soldat cu aruncarea în groapa cu lei. Rămas nevătămat, a mărturisit regelui sursa tăriei lui: „Dumnezeu a trimis pe îngerul Său şi a astupat gura leilor, şi ei nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui, precum şi în faţa ta, rege, n-am făcut nici un rău!” (Daniel 6,23) Un moment încă mai edificator al sursei tăriei puternicului Daniel este relatarea sa despre o „întrevedere” cu îngerul Gabriel, în anul al treilea al domniei Regelui Cirus. Speriat şi el, ca şi cei dimprejurul lui, de o astfel de apariţie supra-naturală, copleşitoare, Daniel a fost încurajat de către înger: „Nu te teme, om plăcut al lui Dumnezeu! Pace ţie! Fii tare şi curajos!” (Daniel 10,19) „Şi pe când grăia cu mine, m-am simţit întărit” afirmă în continuare Daniel.

Aceasta este tăria Duhului, tăria autentică: cea care se hrăneşte cu sevă din Cer, prin rădăcinile aflate în om. Căci un om care se lasă pe sine în paragină, nu-şi cultivă aptitudinile şi nu-şi îndeplineşte îndatoririle personale care-l pot face receptor de Duh, nu poate fi făcut puternic de către Dumnezeu, din senin şi pe nepusă masă, nici dacă El ar dori asta.

Puterea mundană, care induce atâta frică celor neîmbrăcaţi în platoşa puterii Duhului, este una care poate fi învinsă exclusiv cu darul puterii autentice. Pentru a-l dobândi însă, omul trebuie să coopereze onest cu Dumnezeu. Frumoasa şi înţeleapta Iudita se ruga: „Şi fă ca întreg poporul Tău, precum şi fiecare seminţie, să cunoască şi să ştie că Tu eşti Dumnezeul puterilor şi al tăriei şi că nu este altul care să ocrotească neamul lui Israel afară de Tine!” (Cartea Iuditei 9,14)

Imagine: Iudita după ce l-a ucis pe Olofern și a luat capul său într-un sac, miniatură din Biblia ilustrată de maestrul/maeștrii olandez/olandezi Azor, cca. 1430. 

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 17 iunie 2014.)