Înălţarea Domnului şi eroismul înălţător

La patruzeci de zile după Înviere, creştinii sărbătoresc Înălţarea Domnului. Un fapt consemnat în Noul Testament. Iar Biserica Ortodoxă Română a hotărât, în mai 1920, ca această Sărbătoare să fie, totodată, şi Ziua Eroilor. Prin Decretul-lege nr. 1693/4 mai 1920 s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită în fiecare an cu prilejul zilei Înălțării Domnului, iar România a devenit prima țară care îi comemorează în aceeași zi pe eroii străini și pe cei români. Această dată a fost stabilită ca urmare a Tratatului de la Versailles, prin care țările beligerante semnatare ale lui s-au obligat la întreținerea mormintelor ostașilor îngropați pe teritoriile statelor respective, precum și a monumentelor comemorative de război dedicate acestora.

Conform hotărârilor sinodale din anii 1999 şi 2001, în această zi „în toate catedralele, bisericile şi mănăstirile ortodoxe din ţară şi străinătate sunt pomeniţi eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.” Mai mult, derivat din deciziile bisericeşti, statul român post-comunist a legiferat, în 2003, ca respectiva zi să fie şi Sărbătoare Naţională a poporului român.

Dacă te poţi opri măcar câteva clipe din „nihilismul” cu care este evaluată prestaţia celei mai relevante instituţii bisericeşti din România, atunci trebuie să recunoşti cu onestitate că, fie şi doar o hotărâre sinodală cum este cea de mai sus este un motiv serios să apreciezi faptul că această instituţie există. Căci fundamentul unei astfel de hotărâri nu poate fi altul decât respectul pentru valori fundamentale ale persoanei umane şi ale comunităţilor de persoane, în cazul dat un neam, o ţară întreagă.

O persoană fără cunoaşterea, însuşirea şi respectul real pentru propriile rădăcini este oportunistă; o naţie fără cunoaşterea, însuşirea şi respectul real pentru propriile rădăcini este supusă degradării, disoluţiei şi ulterior distrugerii. Iar dacă rădăcinile unei persoane sunt cele genetice biologice, culturale şi spirituale, rădăcinile unei naţiuni sunt, întâi şi întâi, eroii ei, cei care i-au configurat teritoriul geografic pe care ea vieţuieşte, ca şi spaţiul cultural şi spiritual în care ea s-a format ca entitate socio-umană distinctă între alte entităţi ale lumii.

Astfel privind lucrurile, orice român de acasă sau de departe de casă are prilejul oportun a reflecta, cel puţin în Ziua Înălţării Domnului şi a Eroilor Neamului, la identitatea sa, la rădăcinile sale. Şi a-şi pleca genunchiul gândului în faţa strămoşilor care s-au jertfit pe ei înşişi, pentru ca cei de după ei să aibă o ţară, o cultură şi o spiritualitate distincte.

Jertfele altora – foarte mulţi dintre ei tineri soldaţi, înrolaţi şi trimişi să-şi apere ţara, lăsând în urmă mame, iubite, logodnice sau soţii, adesea şi prunci fragezi îndureraţi – îndeamnă, totodată, la mai mult şi real respect pentru valorile pentru care ei s-au jertfit.

Imagine: Mausoleul de la Mărășești.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 13 iunie 2013.)