Orbul din naştere şi văzătorii care nu văd

Duminica numită „a Orbului din naştere” este una devenită celebră pentru români, nu atât din considerente religioase, cât social-politice. Însă dincolo de această „celebritate” a ei, se află profunzimi la care se cade a reflecta cu atenţia cuvenită.

Pasajul evanghelic lecturat în această zi liturgică este cel din capitolul al IX-lea al Evangheliei după Ioan. Un orb care aşa se născuse a fost vindecat de către Domnul Hristos, acţiunea petrecându-se într-o zi de sâmbătă, undeva la marginea Cetăţii Ierusalimului, în apropierea scăldătorii Siloam – un ochi de apă într-un bazin de piatră, aflat pe Valea Chedronului.

Ca şi în cazul vindecării slăbănogului de la Vitezda, petrecută tot sâmbăta, conaţionalii lui Iisus au început a vocifera, fiindcă se încălcase Legea lui Moise. Fariseii l-au chemat pe cel vindecat la interogatoriu. Una dintre afirmaţiile lor a fost: „Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este.” (Ioan 9,29) La aceasta, orbul le-a dat o replică foarte amplă şi profundă: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic.” (Ioan 9, 30-33)

Pentru impertinenţa sa de a-i „învăţa religie” pe atotştiutorii farisei, omul a fost scos afară din sinagogă, din comunitatea lor. Alungat, el a fost încă o dată în atenţia lui Hristos, Care l-a întâlnit şi, după ce l-a întrebat dacă el credea în Fiul lui Dumnezeu, I s-a revelat, la fel cum făcuse şi faţă de femeia samarineancă: „L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este.” (Ioan 9,37) Omul I s-a închinat, urmându-L pe Hristos fără rezerve.

După aceea însă, a crescut nedumerirea fariseilor. Căci L-au auzit pe Hristos spunând: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.” (Ioan 9, 39) Unii dintre ei s-au întrebat, deci: „Oare şi noi suntem orbi?” (Ioan 9, 40)

Această întrebare a fariseilor este una esenţială. Fiindcă ar trebui să preocupe pe orice om, în fond. Atât pe cei care se afirmă pe sine credincioşi, cât şi pe cei care se afirmă necredincioşi.

Căci a te afirma credincios nu este, în nici un caz, sinonim cu a fi în comuniune reală, vie, cu Dumnezeu. Comuniunea vie cu Dumnezeu, în Fiul Său, validează credinţa vie, autentică. În afara acestei comuniuni, mărturisirile de credinţă rămân simplă retorică, eventual grandomanie. De care sufereau, precum şi Evanghelia zilei o arată, şi fariseii. Cărora Hristos le-a dat un răspuns destul de incomod pentru ei: „Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră.” (Ioan 9,41)

A te afirma sau considera ceva, şi a fi, în fond, altceva, este o stare de duplicitate acută, care nu are scuze în faţa lui Dumnezeu. Omul este dator a se cunoaşte bine pe sine, spre a se poziţiona corect faţă de Dumnezeu şi de semenii săi. Confuziile valorice nu sunt admise în metalogica Divinităţii.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 8 iunie 2013.)