Catedrala Patriarhală Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, din Bucureşti

Istoria bisericii din actualul Deal al Mitropoliei, sau al Patriarhiei, începe cu istoria unei mânăstiri de călugări proiectată şi ridicată, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, pe unul dintre multele dealuri ale Bucureştilor de atunci, nelocuit, ci acoperit cu viţă de vie. Pe acel deal, ulterior numit al Mitropoliei, Domnul Țării Româneşti, care avea capitala la Târgovişte, a dorit să ctitorească o mânăstire, după cum aveau obiceiul domnitorii şi boierii înstăriţi, în Evul Mediu. Domnul se numea Constantin Şerban Basarab, iar împreună cu soţia sa, Doamna Bălaşa, figurează în dipticul ctitorilor bisericii acum catedrală, ridicată între anii 1654-1658. Întru cinstirea patronului său spiritual, Sfântul Împărat Constantin, a fost ales hramul bisericii şi al mânăstirii.

Însă, lucrările de construcţie nu au fost definitivate în vremea domniei sale, ci le-a continuat succesorul său, Domnitorul Mihnea al III-lea, socotit al doilea ctitor al bisericii. În anul 1658, biserica mânăstirii s-a şi târnosit, de către Patriarhul Macarie al Antiohiei, aflat atunci în vizită în Țările Române, în compania secretarului său, Paul de Alep, care a lăsat multe mărturii scrise din acea vizită.

Pictarea lăcaşului de cult s-a făcut ceva mai târziu, în anul 1665, în timpul domniei lui Radu Leon, al treilea ctitor al actualei catedrale.

Biserica s-a construit după prototipul Catedralei Episcopale de la Curtea de Argeş, care devenise model arhitectonic pentru construcţiile ecleziastice din Țara Românească. Turlele nu sunt însă identice cu cele de la Argeş. Numele meşterilor de la Bucureşti nu sunt cunoscute.

La momentul când tocmai se târnosise biserica mânăstirii dintre vii, din Bucureşti, stăpânirea otomană luase decizia mutării capitalei Țării Româneşti, de la Târgovişte la Bucureşti. Aceasta, din considerente practice pentru turci: Bucureşti se afla la mai mică distanţă de Dunăre, Marea Neagră şi Constantinopol, decât era Târgovişte; otomanii puteau astfel avea acces foarte rapid în noua capitală, pentru a ţine sub ochi politica de pe Dâmboviţa, devenită din ce în ce mai tulbure, şi a încasa tributul şi peşcheşurile.

Decizia politică a luat prin surprindere Bucureştii, care la acel moment nu erau pregătiţi să adăpostească instituţiile centrale ale Țării Româneşti, cele politice şi religioase. Pe locul actualei Curţi Domneşti exista un edificiu construit încă din vremea lui Vlad Ţepeş, folosit sporadic drept reşedinţă domnească, de către unii domnitori, începând cu Radu cel Frumos. Însă nu se putea spune că era suficient pentru puterea centrală a ţării. Dar pentru Mitropolie, a doua instituţie importantă în stat, în Evul Mediu, nu exista nici o reşedinţă cu catedrală aferentă. Se pare că, iniţial, s-a folosit pentru câtva vreme biserica Sfântul Gheorghe Vechi drept catedrală mitropolitană, până când, prin hrisovul domnesc din 8 iunie 1668, Domnitorul Radu Leon a pecetluit transformarea Mânăstirii Sfinţilor Împăraţi în sediul oficial al Mitropoliei Ungro-Vlahiei; astfel ajungea biserica mânăstirii catedrală mitropolitană.

Mitropolitul de atunci, Ştefan, locuia încă din 1661 în clădirile mânăstirii. Cum în tradiţia medievală a Țărilor Române mitropoliţii prezidau de drept adunările boierilor, „Parlamentul” ţării, iar cutuma era ca mitropolitul să nu-şi părăsească reşedinţa, Domnul şi boierii au hotărât ca întrunirile „parlamentare” să se facă în apropierea reşedinţei mitropolitane, în clădirile unde se aflau iniţial chiliile călugărilor, care au fost evacuaţi, iar construcţia a fost adaptată noului scop.

Aşa s-a ajuns ca, la începutul secolului al XX-lea, să fie construit, lângă Catedrala ortodoxă din Bucureşti, impozantul Palat în care a funcţionat şi Camera Deputaţilor, și care, din 1997 a fost trecut în proprietatea Patriarhiei Române, fiind cunoscut astăzi sub numele de Palatul Patriarhiei.

După ce Patriarhia de Constantinopol, care a patronat şi a avut în jurisdicţia ei Mitropoliile Țărilor Române încă de la înfiinţarea lor, din secolul al XIV-lea, a recunoscut autonomia Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1885, organizată din anul 1925 ca Patriarhie, sediul Mitropoliei Ungro-Vlahiei – cea „cazată” din anul 1668 într-o fostă mânăstire, în lipsa unui sediu propriu, în Bucureşti – a devenit sediul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române.

Actuala Catedrală Ortodoxă Patriarhală din Bucureşti este, aşadar, fiica şi martora unei istorii sinuoase şi surprinzătoare. Un fel de Cenuşăreasă a Ortodoxiei româneşti. Elegantă, frumoasă, mereu dăruită de către domnii pământeni, iar în anii din urmă restaurată şi împodobită, ea este totuşi, la origini, o biserică de mânăstire de dimensiuni modeste. A fost construită cu scopul de a deservi o mânăstire, iar nicidecum cu scopul de a îndeplini funcţiuni liturgice mai ample decât cele ale unei mânăstiri. Iar aşa fiind, nevoia unui lăcaş de cult propriu unei patriarhii nu mai poate fi discutată. Decât, eventual, de către oameni care nu ştiu nici istorie, nici religie, şi nu au nici suficientă demnitate încât s-o recunoască.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 21 mai 2016.)