Viaţa, ca înviere în Hristos înviat

Săptămâna Luminată – cea din lunea de după Înviere şi până la Duminica Tomei – este, în întregime, una dedicată de către Biserică Învierii Domnului. Asta deşi în Tradiţia Ortodoxă Paştele figurează ca fiind celebrat trei zile, nu o întreagă săptămână. Însă rânduiala liturgică a slujbelor este identică, în toate zilele acestei săptămâni pascale.

Din Duminica Tomei, se poate vorbi despre încheierea sărbătoririi Paştelui şi reintrarea în ritmul „obişnuit” al vieţii. Care, desigur, pentru un creştin ar trebui să se desfăşoare sub spectrul Învierii Domnului. Căci, spre deosebire de Vest, unde Naşterea Domnului este marcată preponderent de către Biserică, în Est, Învierea este centrul de greutate al vieţii Bisericii, a creştinului. Acest lucru este subliniat şi de faptul că la Liturghia din Ziua Învierii se începe „ceasul liturgic” de la „zero”, lecturile biblice la fel, anume, de la Faptele Apostolilor, şi respectiv Evanghelia după Ioan.

Poate că prima întrebare pe care ar trebui să şi-o adreseze fiecare creştin, după Înviere, este: „Ce înseamnă pentru mine, pentru viaţa mea, Învierea, în fond?” Căci, dacă spiritul „de vacanţă” şi comunitar al Sărbătorii poate eclipsa cumva dialogul cu sine, după epuizarea lor omul rămâne cu sine însuşi, cu viaţa lui cotidiană, cu nedumeririle şi problemele lui.

Abia aici începe realmente sensul profund al Sărbătorii, în modul cum ea ne susţine viaţa noastră în timpul post-sărbătoare, post-festin. Iar un creştin cunoscător de sine, în primul rând, ajunge lesne la concluzia că, dacă Sărbătoarea Paştelui este exclusiv un timp al „petrecerilor”, al „chefului”, atunci ea nu prea este nimic.

Căci Paştele nu este 1 Mai muncitoresc, ci Învierea este realitatea fundamentală şi ultimă pe care se întemeiază viaţa umanităţii, chiar a celor necredincioşi. În Învierea Fiului lui Dumnezeu avem certitudinea definitivă şi irevocabilă a faptului că umanitatea – creaţia lui Dumnezeu – este profund iubită de către Cel ce a creat-o din iubire, spre comuniunea cu El şi întreolaltă. Fără să fi fost atât de iubită de către El, Dumnezeu Tatăl nu Şi-ar fi trimis Fiul în lume să-i arate acesteia Calea şi să-i deschidă porţile Împărăţiei Sale veşnice, omorând cu moartea Sa şi iadul în care erau toţi drepţii de până la El. Învierea confirmă faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că Evanghelia este Calea de urmat pentru o viaţă mulţumitoare, împlinită.

Cine nu-şi pune realmente întrebarea şi nu-şi dă răspunsul potrivit relativ la noima Învierii Domnului pentru el/ea, ca persoană, nu trăieşte viaţa sa în Lumina Învierii, ci în balansul vâltorilor. Doar cel care îşi asumă personal Învierea Domnului îşi trăieşte viaţa sa proprie ca pe o perpetuă înviere, având certitudinea ca nici un val, nici o primejdie nu este mai puternică decât Dumnezeu, că Învierea este ultima realitate; nu disoluţia, nu moartea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 14 mai 2013.)