Biserica Învierii, din Ierusalim

Învierea lui Hristos, centrul și fundamentul credinței creștine, s-a petrecut în orașul Ierusalim, în locul marcat, din secolul al IV-lea, de o bazilică distrusă de către arabi și refăcută apoi la dimensiuni considerabile, în secolul al XII-lea. Între zidurile ei s-au inclus atât locul Răstignirii Domnului, Golgota, cât și Mormântul unde Cel condamnat și răstignit pe nedrept a fost așezat în grabă, și din care a treia zi a înviat. În imediata apropiere a Golgotei este și presupusul loc al îmbălsămării ritualice, după coborârea de pe Cruce, numit Piatra Ungerii. Groapa unde Crucea Domnului a fost aruncată, după Răstignire, se află și  ea în interiorul aceleiași biserici a Învierii.

Locul pe care acum se află biserica Învierii a fost marcat nu doar de către Patimile, moartea și Învierea lui Hristos, ci și de către toate valurile istorice care au trecut de-a lungul timpului peste orașul Ierusalim, ca și peste toată Țara Sfântă. După evenimentele Săptămânii Patimilor și Înviere, Apostolii și ceilalți ucenici ai Domnului vor fi cinstit cum se cuvenea acele locuri, celebrând acolo. Însă, din relatările evanghelice știm că, atunci când Hristos cel înviat a intrat la apostoli prin ușile încuiate, dovedindu-le astfel autenticitatea Învierii, ei stăteau încuiați în casă, de frica iudeilor. După învălmășeala evenimentelor pascale care culminaseră cu vestea mormântului gol, a învierii lui Hristos din Nazaret, atât reprezentanții religiei iudaice, cât și cei ai stăpânirii romane era firesc să fi fost îngrijorați, să ia măsuri aspre împotriva propagării unei noi credințe religioase, a tulburării liniștii sociale și așa foarte precare, în Ierusalim și în toate provinciile romane de la periferia Imperiului.

Câtă vreme creștinismul nu a fost religie recunoscută legal în Imperiul Roman, pe respectivele locuri ale Patimilor și Învierii Domnului nu s-a putut construi vreun edificiu creștin. Ele au fost însă venerate de către creștinii de atunci, care mergeau în pelerinaj la ele. Acest lucru l-a iritat pe Împăratul Hadrian (117-138), cel socotit foarte cult și chiar unul dintre împărații buni ai Romei. El era un mare admirator al culturii grecești, al Atenei în special, însă nu îi suporta nici pe evrei, nici pe creștini. De aceea, el a distrus, practic, Ierusalimul, în dorința de a acoperi toate vestigiile cu relevanță pentru aceste două mari religii monoteiste, și l-a reconstruit conform dorinței, planurilor sale. Pe locul Răstignirii Domnului, Golgota, a hotărât ridicarea unui templu păgân.

După Edictul de toleranță religioasă de la Milan, din anul 313, Sfânta Elena, mama autorului Edictului – Împăratul Constantin cel Mare, a mers personal la Ierusalim, pentru a vizita și a contribui la repunerea în cuvenita cinstire a Locurilor Sfinte ale creștinilor. Așa a început, la porunca și cu sprijinul material al Împăratului Constantin cel Mare, construirea primei bazilici care includea între zidurile ei locul Răstignirii precum și Mormântul Domnului. Acea bazilică, o capodoperă a vremii sale, a fost sfințită în anul 335, de către Patriarhul Ierusalimului Macarie și toți episcopii adunați la Sinodul din Tyr. Atunci a fost numită biserica Sfântului Mormânt. Dar Sfântul Mormânt în sine, cu propria sa structură arhitectonică, nu s-a definitivat decât în anul 384, datorită muncii laborioase de îndepărtare a stâncii dimprejurul lui, spre a fi păstrată exclusiv piatra pe care Hristos Domnul a fost înmormântat și de unde a înviat.

Perioada de glorie a acelei bazilici bizantine impunătoare a durat, însă, scurtă vreme. Căci în anul 614, perșii conduși de Chosroe au invadat Ierusalimul, au incendiat Sfântul Mormânt și au furat lemnul Sfintei Cruci. În anul 636 a urmat cucerirea arabă și sfârșitul prezenței bizantine în Ierusalim. Califul Omar a cruțat biserica, garantând libertatea religioasă a creștinilor, însă un cutremur din secolul al IX-lea a afectat-o grav, iar califul Hakim a ordonat distrugerea ei, pe 18 octombrie 1009.

După ce Bizanțul nu a mai putut face prea mult pentru Locurile Sfinte, a fost rândul Romei. Cruciadele din secolele XI-XII au dus și la refacerea bisericii Sfântului Mormânt, în stil romanic, din perioada bizantină păstrându-se, până astăzi, rotonda Anastasis, și alte câteva elemente arhitectonice care nu putuseră fi distruse de către arabi.

În secolul al XVI-lea, biserica a fost renovată substanțial de către călugării franciscani, iar după un incendiu devastator din anul 1808, părțile afectate au fost refăcute. Noi distrugeri au fost provocate de cutremurul din 1927. Restaurări de amploare s-au demarat în anul 1959, în urma acordului încheiat de către cele trei confesiuni majoritare acolo – ortodocșii, catolicii și armenii, culminând cu picturi și mozaicuri interioare finalizate pentru anul jubiliar 2000.

În decursul istoriei sale zbuciumate, biserica Învierii a suferit lipsuri și a primit ajutoare substanțiale de la țările creștine, pentru a putea fi întreținută. Între donatorii și binefăcătorii ei se numără și Țările Române, prin nenumăratele proprietăți care au fost gestionate de către comunitatea monahală de la Sfântul Momânt – așa numitele locuri închinate sau metoace, prin colecte, precum și prin donațiile în bani sau obiecte de valoare ale domnitorilor și boierilor români. Până astăzi se păstrează pe Golgota, sub Sfântul Altar, discul de aur împodobit cu scene din Drumul Crucii, dăruit Sfântului Mormânt de către domnitorul Șerban Cantacuzino (1678–1688). El acoperă stânca Golgotei.

Astăzi, biserica Învierii este un conglomerat de altare și paraclise de diverse confesiuni și stiluri arhitectonice, de la bizantin, romanic, baroc și până la modern. Ortodocșii, armenii apostolici, catolicii, copții, etiopienii și sirienii ortodocși o împart conform unui algoritm stabilit prin diverse înțelegeri parafate de-a lungul timpului cu stăpânirile politice ale locului. Îndeosebi în preajma sărbătorilor pascale, valuri de pelerini din culturi diverse o inundă. Rar se întâmplă să fie liniște deplină în această biserică, pe timp de zi.

Însă, chiar în atmosfera babilonică a locului, Harul lui Dumnezeu lucrează pregnant, nu puțini fiind cei care recunosc acel „Altceva” care bântuie biserica Învierii, în special, Ierusalimul și Țara Sfântă în general. Iar culmea prezenței pregnante a lui Dumnezeu în biserica Învierii este Sâmbăta cea Mare ortodoxă, când se desfășoară ceremonia din vechime păstrată, a primirii Sfintei Lumini.

Oricât de sceptic sau rațional ai fi, Lumina Sâmbetei celei Mari te învinge. În această Lumină, tot omul onest rostește convins: „Hristos a înviat!”

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 30 aprilie 2016.)