Sfânta şi Marea Joi

Joia Mare aminteşte, mai întâi, faptul că Domnul Hristos a spălat, în semn de smerenie, picioarele apostolilor Săi (Ioan 13, 3-17), dând pildă creştinilor despre modelul întâistătătorului.

Tot astăzi, la ultima Sa cină cu apostolii, numită şi Cina cea de Taină, El a sărbătorit şi a prefigurat Paştele creştin şi a instituit Sfânta Taină a Împărtăşaniei: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-28)

A urmat rugăciunea cu lacrimi de sânge, din Grădina Ghetsimani (Matei 26, 36-46), după care a fost predat de Iuda, printr-un sărut, mulţimii trimise de către arhierei şi cărturari. (Matei 26, 47-56).

Două aspecte ale acestei celebrări, din Joia Mare, le găsesc a fi impresionante şi încurajatoare: instituirea Sfintei Împărtăşanii, prin care omului muritor i se comunică – în Trupul şi Sângele lui Hristos – Dumnezeul nemuritor, infinit, neajuns, necuprins; şi pasajul evanghelic laconic: „Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit.” (Matei 26, 56)

Când mulţimea înarmată cu bâte şi ciomege L-a asaltat pe Hristos, ucenicii au dat bir cu fugiţii; când El se ruga cu lacrimi de sânge, ei adormiseră. Fiul lui Dumnezeu, Cel care făcuse minuni mari, îşi uimise ucenicii şi nu numai pe ei, a fost părăsit, în mod laş, am spune, în momentele Sale pământeşti cele mai groaznice.

Aşadar, să nu condamnăm şi să nu ne amărâm peste măsură când şi noi, muritori de rând, suntem părăsiţi în clipele grele. Chiar dacă nu avem om/oameni, avem Dumnezeu; nu suntem, în nici o ipostază, singuri.

Imagine: Hristos spălând picioarele apostolilor, frescă din Mânăstirea Vatopedu – Athos, de la începutul secolului al XIV-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 12 aprilie 2012.)