Postul cel Mare și întoarcerea înspre Absolut

Modul de abordare a Postului Mare în cele două tradiții bisericești – în Biserica Estului și în cea a Vestului – este deopotrivă diferit și interesant.

Ortodoxia a statornicit tradiția conform căreia Postul Mare începe lunea, cu șapte săptămâni înaintea Duminicii Învierii. Dintre acestea, primele 40 de zile, cele premergătoare Sâmbetei lui Lazăr și Duminicii Floriilor, sunt similare perioadelor din Vechiul și Noul Testament, de pregătire pentru marile evenimente. Iar cele șase zile dintre Florii și Înviere sunt încă mai aspre decât restul Postului, considerându-se o profundă disociere a creștinilor de cea mai mare obrăznicie a omului, din toată istoria: chinuirea, batjocorirea Fiului lui Dumnezeu, urmată de crucificarea Sa.

Conform tradiției ascetice a Estului, Postul Mare este abordat tranșant, în marile Lavre ale Creștinătății timpurii existând obiceiul ca, în primele patru zile din acest post, asceții să nu mănânce nimic, sau aproape nimic. Până astăzi se păstrează o astfel de tradiție în multe din mânăstirile Estului, în special la Sfântul Munte Athos, dar nu numai. Prima masă comunitară, extrem de frugală, are loc abia joi după prânz, în astfel de comunități.

Postul alimentar abrupt, cu care se inaugurează Postul Mare, este susținut de un program liturgic foarte intens, îndelung: intonarea, în aceste zile, la slujba Pavecerniței, a Canonului de pocăință al Sfântului Andrei, episcopul Cretei. Un imn liturgic lung și foarte cuprinzător în semnificația și sensurile sale.

Biserica Vestului are o altă tradiție, la fel de interesantă și tot cu rădăcini biblice. Ea începe Postul cel Mare în ziua de miercuri a celei de-a șaptea săptămâni anterioare Paștelui, în așa-numita „Miercure a Cenușii”. În acest fel, cele 40 de zile de post se consideră a lua sfârșit în Joia Mare, ziua celebrării instituirii Sfintei Euharistii, moment de bucurie pentru toți creștinii. Apoi, doar Vinerea și Sâmbăta Mare sunt alocate Patimilor Domnului.

Miercurea Cenușii este atât de importantă pentru catolici, încât în această zi cei mai mulți dintre ei merg la biserică, pentru a participa la ritualul impunerii cenușii, primind însemnarea cu semnul crucii, cu cenușă, pe frunte.

Originea obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase este una foarte veche, descrisă în Vechiul Testament, la Profetul Ieremia, de exemplu: „Fiica poporului Meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ieremia 6,26). Sau la Proorocul Daniel, când el îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă, ca semn al pocăinţei poporului: „Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă.” (Daniel 9,3).

Biserica Ortodoxă nu are această tradiție a impunerii cenușii, un semn vizibil și cumva ostentativ al celor care postesc. Poate din cauza luării în considerație a Proorocului Isaia: „Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Isaia 58,5). Dar și a atenționării din Evanghelia lecturată în duminica precedentă Postului Mare: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc.” (Matei 6,16)

Oricare ar fi startul dat de tradițiile Bisericii Postului Mare, semnificația lui este comună: mesajul, invitația, rostită de altfel, de către preotul catolic, atunci când însemnează credincioșii cu semnul crucii din cenușă, pe frunte: „Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie!”

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 4 martie 2014.)