„Contorsionarea” lui Dumnezeu şi postmodernismul

Deși modernismul a adus cu sine „moda” ideologiilor strict umane, care, de cele mai multe ori, îşi caută şi o legitimare religioasă – nazismul, comunismul, elitismul (inclusiv masoneria), sexismul, feminismul şi atâtea multe altele -, este un adevăr faptul că au existat şi încă există ideologii cu puternice rădăcini religioase. Iar ideologiile cu substrat religios sunt, în fond, mai perfide şi de cele mai multe ori mai distructive decât cele laice.

Vesticii ar fi înclinaţi să arate imediat cu degetul înspre lumea musulmană, în acest sens, acolo unde ideologiile religioase se bat la propriu, de decenii bune, continuând sa inflameze inclusiv lumea ne-musulmană.

Dar nici ei înşişi, vesticii creştini, nu au fost/sunt chiar deloc lipsiţi de ideologizarea religiei. Dimpotrivă, ar trebui să-şi asume la modul serios „contorsionarea” lui Dumnezeu în ideologii şi instituţii, până la pericolul iminent de „a-L sufoca” şi a-L face imperceptibil omului contemporan.

Obiectiv privind istoria Evului Mediu, nu se poate nega faptul că însăşi decizia modernismului de a întoarce spatele lui Dumnezeu îşi are obârşia în ideologiile cu substrat creştin promovate atât de sângeros, în special în Vestul Europei.

Secole la rând, Biserica Vestului a promovat şi susţinut ideologii creştine, mai puţin creştinismul însă. Iar creştinismul nu este, în nici un caz, o ideologie. Cruciadele – cea mai absurdă luptă în numele Crucii, a iubirii divine, poate cel mai mare non-sens al istoriei creştine; condamnarea şi arderea pe rug a unora dintre cele mai luminate minţi ale Evului Mediu; nenumăratele crime oribile – vânătoarea de vrăjitoare, schismatici; şi altele care au însângerat Europa medievală şi chiar modernă, în numele „apărării acurateţii credinţei”; acestea toate stau mărturie neştearsă în memoria colectivă, despre abuzul instituţiilor de sorginte divină, rătăcite însă în hăţişul intereselor partinice mundane.

Către finalul modernismului, Vestul creştin a încercat –  îndeosebi după Conciliul II Vatican – să remedieze minimal abuzul ideologic asupra creştinismului, pe care l-a exercitat constant şi bine instituţionalizat aproape un mileniu.

Postmodernismul nu face (încă) dovada faptului că această încercare de redresare ar fi ajutat cumva la evitarea declinului credinţei creştine în Europa, cel puţin.

Estului creştin – în mod cert la adăpost de ideologizarea brutală de care „s-a bucurat” în tot Evul Mediu Vestul – i-a rămas sarcina de a promova acurateţea credinţei creştine în mileniul al III-lea creştin. A făcut-o bine la nivel teoretic, în special în perioada anilor ‘70 şi ‘80. Ulterior însă, Dumnezeul creştin, Cel al iubirii, „se loveşte” din ce în ce mai mult de instituţionalizarea abruptă şi de consumismul acerb, cumulat cu criza economică a lumii. Acestea sunt pericole la fel de mari pentru declinul acut al credinţei creştine, cum au fost ideologiile Evului Mediu în Vest.

Instituţiile religioase creştine au în faţă o extrem de mare provocare, la începutul mileniului al III-lea creştin: aceea de a-L „elibera” pe Dumnezeu din orice contorsionare, pentru ca omul postmodern, aflat într-o junglă de ideologii religioase sau laice, să-L poată percepe aşa cum este El: Iubire.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 23  februarie 2013.)