Pamfil Şeicaru, întâmplările nefaste şi esenţialul

Pe data de 16 februarie, calendarul ortodox îl pomeneşte şi pe Sfântul Mucenic Pamfil. Un nume nu foarte comun, de aceea este imposibil să nu te ducă cu gândul la unul dintre celebrii lui purtători: Pamfil Şeicaru (1894-1980).

Cunoscut destul de puţin în afara cercurilor de profesionişti într-ale publicisticii, acest nume este unul care poate induce oricui ideea de a reflecta cu seriozitate la om şi opţiunile sale, la efemeritatea tuturor evenimentelor – prielnice sau mai puţin prielnice – şi mai ales la ceea ce (mai) contează în istoria personală a omului.

Considerat unul dintre cei mai mari jurnalişti români din perioada interbelică, cu orientare politică de dreapta, Pamfil Şeicaru a stârnit judecăţi şi controverse privitoare la persoana sa, atât în timpul vieţii, cât şi postum. După 1944, a fost nevoit, ca foarte mulţi alţii, să ia calea exilului în Vest. În 1945 a fost judecat şi condamnat la moarte în contumacie, de către comunişti, fiindu-i confiscate toate averile pe care le avea în ţară.

Încolţit de precaritatea financiară, cu care el nu era obişnuit, şi spulberate fiindu-i atât visele publicistice, cât şi cele politice, Pamfil Şeicaru a fost racolat de către comunişti pentru a „apăra în exterior interesele naţionale ale României”. Astfel s-a ajuns, în 1966, la situaţia ca aceiaşi comunişti să-i graţieze pedeapsa din 1945, iar în 1976 să-şi viziteze, pentru câteva zile, la iniţiativa comuniştilor, ţara pe care o iubea mult.

Între diversele întâmplări şi opţiuni care i-au marcat istoria personală a acestui om, şi care sunt interpretate şi interpretabile, una mai puţin cunoscută este supravieţuirea sa miraculoasă exploziei unui obuz, în 1916, în timpul Primului Război Mondial, pe Dealul Moşului, la Orşova. Atunci a făgăduit să ridice în acel loc, când va avea posibilităţi materiale, o mânăstire, în semn de mulţumire lui Dumnezeu şi în memoria tuturor eroilor care au căzut pentru o Românie Mare.

Ctitorită între anii 1936-1939, mânăstirea „Sfânta Ana” – numele fiindu-i dat în amintirea mamei lui Pamfil Șeicaru – a avut şi ea o soartă sinuoasă, ca a ctitorului, până în 1990. De atunci încoace însă, numele Pamfil-ctitorul este zilnic invocat în rugăciunile de la altarul bisericii, pus în atenţia lui Dumnezeu.

Şi ce poate fi mai important în istoria personală, decât a fi pus mereu în atenţia lui Dumnezeu? Care, în milostivirea Sa nemărginită, sigur cântăreşte altfel decât noi, oamenii, şi împlinirile şi neîmplinirile vieţii pământeşti, şi bucuriile şi tristeţile ei, şi – mai ales! – trădările, câte vor fi fost.

Că omul este sub vremi, o ştiu şi admit mulţi. Dar, că omul poate alege conştient să înveşnicească cumva chiar şi efemeritatea vremilor sub care stă, alegând esenţialul – pe Dumnezeu – nu este un lucru comun, îndeosebi în epoca relativismului.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 16 februarie 2013.)