Omul postmodern şi viaţa „part-time”

Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor oferă un prilej potrivit pentru câteva reflecţii relativ la viaţa omului în comuniune cu Creatorul său, sau în necomuniune şi depărtare de El.

În modul tradiţional de viaţă al românilor, omul – vieţuitor la ţară, în covârşitoare majoritate – trăia în armonie, în comuniune cu Dumnezeu, cu natura. Asta o dovedesc din plin studiile etnografice şi sociologice, precum şi exponatele din muzeele de profil.

Omul modern s-a îndepărtat, treptat-treptat, de acest stil de viaţă, datorită industrializării s-a mutat – pentru un trai mai facil, dar nu neapărat şi mai bun, în sine – la oraş, învăţând apoi, sub comunism, că toţi trebuie să muncească – mai bine, mai rău – doar fiindcă societatea respectivă nu permitea şi nu prevăzuse şomajul în normele ei de funcţionare; iar nu fiindcă „a  munci” este un derivat al lui „a crea”, care este, alături de „a iubi”, un verb esenţial, intrinsec omului.

Munca în comunism era la normă, şi cam atât. Cine-şi făcea norma era un bun cetăţean; cei care depăşeau norma erau cetăţeni fruntaşi. Tovărăşeasca egalitate în numele Partidului a fost menită să înlocuiască, dacă s-ar fi putut definitiv, comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă.

Post-comunismul a adus cu sine un nou stil de viaţă: viaţa „part-time”. Nu mai poate fi vorba de vreo comuniune reală cu Dumnezeu şi cu semenii, deşi nici tovărăşeasca solidaritate şi egalitate comuniste nu mai funcţionează – asta spre regretul deseori exprimat al multor nostalgici.

Românul postmodern este „liber şi democrat”, dar, în esenţă, este sclavul superficialităţii. Ori munceşte cu normă întreagă sau chiar supra-normă, nemaiavând timp să şi trăiască pe îndelete în universul său profund; ori este şomer sau mereu ameninţat de spectrul şomajului, al lipsei de perspectivă, cautând şi aşteptând prea mult soluţii din afara universului său profund, risipindu-se în cârteală.

Dacă s-ar racorda mai intens la sine şi la Dumnezeu, omul nu ar avea decât câştiguri. Mulţi constată acest lucru doar după „izbituri” ale vieţii – boli cronice, eşecuri, tragedii, etc. -, puţini mai aleg comuniunea cu Dumnezeu de bună voie, nesiliţi. Iar un lucru este cert: Dumnezeu iubeşte pe dătătorul de bunăvoie. Dar miluieşte, desigur, pe toţi.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 5 martie 2013.)