Dialectica dorului de Dumnezeu

Este o realitate faptul că apropierea de lucrurile superioare ale existenţei – ca de altfel şi de cele inferioare – se învaţă, cel mai adesea, prin „molipsire”, adică prin imitarea unor modele cu care omul se confruntă în viaţă. De regulă, alegerea modelelor de urmat se face în copilărie şi adolescenţă, atunci când şi caracterul omului se modelează. Iar modelele umane implică aderenţa la anumite valori, cele de ordin spiritual nefiind deloc ultimele, dimpotrivă, ele condiţionând chiar, arhitectura interioară a oricărei persoane. Căci omul este şi mai ales devine ceea ce crede şi gândeşte.

Un exemplu de „molipsire” a aspiraţiei spre Absolut, spre desăvârşire, ni-l prezintă calendarul ortodox pe data de 26 ianuarie, când sunt comemoraţi de către Biserică Sfinţii Cuvioşi Xenofont, Maria şi fiii lor Arcadie şi Ioan. O familie de sfinţi, deci.

Cuvioşii sunt cei care aleg să-şi dedice viaţa într-un mod conştient şi constant lui Dumnezeu, orientându-se mai atent şi mai strict după îndemnul liturgic: „Pe noi înşine şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”

Xenofont şi Maria erau doi soţi foarte bogaţi, din Constantinopol, care îşi duceau viaţa după concepţia de viaţă creştină. Ei au decis să-i trimită pe cei doi fii ai lor – Arcadie şi Ioan – la înalte şi costisitoare studii în Beirut. Dar înainte de a-i fi trimis la învăţătura „din afară”, au avut grijă să le ofere ei înşişi „învăţătura cea dinăuntru”, a celor lăuntrice, adică spirituale. Iar la final a contat, pentru toţi, tocmai cea de-a doua învăţătură, adică esenţialul.

Căci conjucturi nefaste ale vieţii – o boală gravă a lui Arcadie, urmată de sosirea acasă a fiilor săi, şi ulterior de naufragiul vasului cu care ei se întorceau la Beirut – au făcut ca fiii să le resimtă atât de acut, încât finalmente au optat pentru esenţial, adică pentru calea spirituală: cultivarea intensă a comuniunii în iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, pe calea vieţii monahale. Părinţii i-au căutat îndelung, implicit rugându-se lui Dumnezeu pentru asta, iar revăzându-şi copiii în viaţă, s-au făcut şi ei înşişi călugări, ajungând atât de îmbunătăţiţi, încât făceau chiar minuni.

Această familie este un exemplu concret de dialectică a dorului de Dumnezeu. Părinţii au oferit modele bune şi frumoase copiilor, iar aceştia, la rându-le, au ridicat standardul oferit de către părinţi, asumându-şi trăirea cu, în şi pentru Dumnezeu în modul uman cel mai plenar cu putinţă, „molipsindu-şi”, la rându-le, părinţii. Dorul de Absolut se cultivă toată viaţa, iar calea spre ostoirea lui se poate învăţa chiar şi de la propriii copii.

Imagine: Reprezentarea Sfinţilor Cuvioşi Xenofont, Maria şi a fiilor lor Arcadie şi Ioan, în manuscrisul Menologului lui Vasile al II-lea, Împăratul Bizanțului, din jurul anului 1000.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 26 ianuarie 2013.)