Demnitate, sau vanitate?

La început de an nou este, poate, util a reflecta la două noţiuni centrale ale statutului de persoană: demnitatea şi vanitatea. Atributele derivate din ele nu pot fi asociate logic nici unei alte fiinţe create, în afară de om. Doar omul a fost creat spre a fi demn, şi doar omul poate alege să fie vanitos, mândru, trufaş. Demnitatea este vocaţia omului, vanitatea este lipsa de împlinire a vocaţiei, este ratarea vocaţiei.

Însă, marea majoritate dintre noi nu face vreo deosebire între aceste două noţiuni absolut diferite, în esenţă, chiar în opoziţie şi în raport de excludere una cu alta. Un om realmente demn nu poate fi trufaş, vanitos; după cum un om vanitos nu poate fi demn.

Demnitatea omului derivă din calitatea sa de creatură după chipul şi spre asemănarea cu Creatorul. Ea era intrinsecă omului creat la începuturi, şi consta în raportul de comunicare iubitoare, comuniune liberă, nestingherită, dintre Dumnezeu şi Adam, și implicit dintre Adam și restul Creației.

Trufia sau vanitatea este un „accident” intervenit în Creaţie prin căderea îngerilor în frunte cu Lucifer, din dorinţa lor nesăbuită de a fi mai presus de Dumnezeu, Creatorul lor, din refuzul lor de a se supune lui Dumnezeu, Care-i crease. După ce Adam s-a lăsat ispitit de trufia luciferică, prin intervenţia Evei, sfătuită viclean de către şarpe, el a căzut din demnitate, şi-a văzut propria goliciune şi s-a ascuns de Dumnezeu, nemaiputând sta în raport de comunicare-comuniune liberă, demnă, cu El.

Consecinţa ratării lui Adam a fost izgonirea din Eden şi „condamnarea” la o viaţă în depărtarea de Dumnezeu, pe care omul însuşi o alesese, ascultând de diavolul trufaş, iar nu de porunca lui Dumnezeu. Omul adamic a fost repus în demnitatea sa dintâi prin Întruparea şi Jertfa Fiului lui Dumnezeu, Care a venit în lumea de către El creată să-l „caute” pe Adam cel căzut, depărtat de Dumnezeu, și să-l ridice, prin Învierea Sa cu trup uman, la înălțimea  Creatorului Treimic.

Aşadar, din perspectivă creştină, demnitatea nu este şi nu poate fi identică cu vanitatea, ba chiar se exclud categoric. În vreme ce demnitatea este o condiţie sine qua non pentru a fi şi a te menţine în comuniune cu Dumnezeu-Creatorul şi cu semenii, vanitatea este exact opusul ei, adică lipsa posibilităţii de comuniune şi implicit alienarea. Omul demn Îl afirmă pe Dumnezeu prin tot ceea ce gândeşte, vorbește, face şi este; omul vanitos dimpotrivă, se afirmă pe sine sau îl afirmă pe diavol, tatăl vanității, al trufiei și al minciunii. Omul demn își știe, recunoaște și cunoaște limitele. Cel vanitos îşi este sieşi autosuficient, își este dumnezeu, şi se vrea un dumnezeu şi pentru cei din jurul său. Iar una dintre cele mai perverse forme ale trufiei este aceea a omului care-L afirmă, verbal, pe Dumnezeu; dar se comportă, practic, împotriva poruncilor lui Dumnezeu, de ca și cum el însuși ar fi un zeu.

Esenţială rămâne libertatea fiecăruia dintre noi de a alege demnitatea, sau totuşi vanitatea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 3 ianuarie 2013.)