Emanuel: cu noi este Dumnezeu

A sărbători creștinește Nașterea Domnului sau Crăciunul presupune a cunoaște, accepta și prețui un fapt pe cât de discret, pe atât de important pentru om, pentru umanitate: acela că Dumnezeu este cu noi. Căci până și ateilor le place a sărbători, chiar cu ocazia celebrărilor bisericești, însă acest lucru nu înseamnă, în nici un caz, asumarea reală a Sărbătorii, a noimei sale. Ci doar a formei sale, a „beneficiilor laice” derivate din ea.

Pentru cine acceptă, crede în ceea ce știința numește „teoria creaționistă”, faptul că Dumnezeu, Creatorul omului și al întregului Univers văzut și nevăzut, a fost dintru începuturi și va fi mereu, până la finalul acestei lumi, lângă om, cu el, este cumva un de la sine înțeles. Căci nici un creator autentic nu se desparte vreodată, cel puțin la nivel spiritual, sufletesc și mental, de creația sa. Tot astfel, nici Dumnezeu nu S-a depărtat vreodată de om. Ba mai mult, după tâlcuirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu chiar avea un plan „din veac”, ascuns, necunoscut chiar și îngerilor, anume acela de a Se întrupa pe Sine, de „a intra în pielea omului” de către El creat, pentru ca apropierea-comuniunea Dumnezeu-om să fie una reală și foarte profundă. Dar omul a ales în Adam, și poate oricând alege, până la sfârșitul istoriei, să Îl respingă pe Dumnezeu, sa „ridice” zid despărțitor – păcatul – între el și Creatorul lui. Această realitate derivată din libertatea deplină cu care omul a fost creat a fost „subminată” de către nespusa iubire divină prin Întruparea Logosului.

Evenimentul Nașterii în istorie a Celui din veac născut din Tatăl, de o Ființă cu El fiind, se celebrează, de către toată lumea creștină, la Crăciun. Iar cei conștienți de această celebrare, nu doar „beneficiari” ai formelor secularizate țesute pe marginea ei, știu bine că Cel născut avea să se numească, conform proorociei lui Isaia, Emanuel. Ceea ce literal înseamnă: cu noi este Dumnezeu. „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.” (Isaia 7,14) Cum a putut Fecioara zămisli, naște și rămâne tot Fecioară? La fel cum fereastra curată poate lăsa lumina oricât de puternică să treacă prin ea, și să lumineze chiar și cele mai obscure încăperi, geamul rămânând intact, iar lumina neîmpuținată, integrală și integră.

Acceptând, crezând nu atât în formele și formulele Crăciunului, cât mai ales în noima, în esența sa, omul acceptă și crede, implicit, că nu este singur în astă lume. Și că este iubit, nu este abandonat, în nici o situație. Fiindcă Cel din veac S-a făcut Prunc, printre oameni, din iubire nespusă pentru ei. Aceeași iubire care L-a înomenit acum peste două mii de ani Îl determină, mereu și mereu, să Se aplece cu delicatețe la toate nedeplinătățile omului, ajutându-l, sprijinindu-l, luminându-i calea către Bine, Frumos și Desăvârșire. El, Emanuel, este mereu același Dumnezeu iubitor de oameni. Numai omul, oamenii trebuie să decidă singuri, liberi, dacă și ei Îl iubesc pe Cel iubitor, sau totuși nu. Dumnezeu nu silește omul să-L iubească. El doar este cu noi, fiindcă ne-a iubit dintru începuturi.

Imagine: Icoana ,,Hristos Emanuel flancat de îngeri”, a școlii iconografice din Vladimir, datată finele secolului al XII-lea, începutul celui de-al XIII-lea, și aflată la Galeriile Tretiakov din Moscova.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 24 decembrie 2013.)