Milostenia: mâna lui Hristos care redă omului demnitatea

Cea de-a doua aripă a postului – milostenia – este, poate, una dintre cele mai neînţelese virtuţi creştine. Căci unii o consideră ca pe o „răscumpărare a datoriilor sufleteşti” proprii sau ale altora; alţii o văd ca pe un mijloc numai bun de etalare a opulenţei şi respectiv a stării lor sociale; destul de mulţi coboară atât de mult înţelesul creştin al virtuţii milosteniei, încât o bagatelizează până la blasfemiere.

În realitate, virtutea milosteniei creştine, adică a ajutorării reale a celor care au nevoie de ajutor, este nimic altceva decât mâna lui Hristos lucrătoare în umanitate, iubirea Lui extinsă și multiplicată în istorie. Căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Om pentru ca oamenii să se ridice la demnitatea în care şi pentru care au fost creaţi, a întins iubitor mâna Sa şi Se apleacă cu atenţie asupra tuturor oamenilor, de la Adam cel din iad, până la ultimul născut din istoria umanităţii. A făcut, face aceasta pentru a le oferi tuturor „Adamilor” şansa demnităţii reale. Iar adepţii lui Hristos, numiţi creştini, fac şi ei acelaşi lucru, din aceleaşi considerente ca Iisus Hristos Însuşi. Adică din iubire sinceră și dezinteresată pentru aproapele lor.

Virtutea milosteniei creştine se deosebeşte fundamental de orice alte forme de „ajutorare”, prin aceea că ea este făcută în numele lui Hristos, respectiv în numele învăţăturii evanghelice despre om, rostul şi sensul său. Aşa fiind, nici nu poate face oricine milostenie creştină autentică, căci cei care nu-şi însuşesc exact învăţătura evanghelică, este firesc să nu priceapă rostul real al milosteniei, spre a o face creştineşte. Din acest considerent s-a ajuns la denaturări diverse ale milosteniei creştine, până la respingerea cu repulsie a ei, de către mulţi, îndeosebi în societatea secularizată şi dominată de sectarism și sincretism religios.

Societățile secularizate au dezvoltat însă sistemul ajutorării în nume propriu, respectiv în numele unei organizații, platforme, sau al unui partid, iar nu în numele lui Hristos. Dovadă clară a faptului că omul păstrează chipul lui Dumnezeu din el, chiar și atunci când Îl neagă pe Dumnezeu. Creatura nu poate anula pecetea Creatorului din ea, o poate doar nega și poate alege s-o folosească egoist, în izolare iar nu în comuniune cu Creatorul.

Cei care cultivă milostenia în numele lui Hristos, în numele doctrinei creştine despre om, viaţă, lume, au înţeles şi trăiesc profund adevărul că fiecare persoană a fost creată de Dumnezeu demnă, după chipul Său, apoi, după căderea adamică, restaurată și chemată la şi mai multă demnitate prin Iisus Hristos. Că oamenii sunt toți frați în Adam, căzuți prin Adam, dar restaurați prin Iisus Hristos; nimeni nu este superior cumva celuilalt, de aceea se cade a se iubi și ajutora frățește. A oferi milostenie – ajutor esenţial la un moment dat cuiva, nu lux sau mofturi – echivalează cu a te face mâna lui Hristos întinsă iubitor celui strâmtorat în demnitatea sa cuvenită.

Imagine: Hristos salvându-l pe Apostolul Petru, miniatură din manuscrisul ottonian Codex Egberti, secolul al X-lea, aflat în Stadtbibliothek-Trier.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 20 noiembrie 2012.)