Pelerinajul, ca expresie a nevoii de comuniune

În contextul pelerinajului la Sfânta Cuvioasă Parascheva, mulţi se întreabă, ce resorturi îi mişcă pe miile de oameni să se ducă pe 14 octombrie la racla sfintei. În esenţă, răspunsul este unul simplu: nevoia acută de comuniune îndeamnă omul spre rugăciune.

Omul a fost creat din iubire, pentru a trăi în comuniune, cu Creatorul şi cu ceilalţi semeni. Din acest considerent, nevoia de comuniune este una primară, vitală pentru persoana umană. Expresia ei îmbracă diverse forme – de la iubirile exuberante, la dependenţele nocive instalate ca urmare a eşecurilor sufleteşti, emoţionale; dar foarte puţini o conştientizează şi definesc ca atare, spre a putea să şi-o  împlinească la timp. Cei mai mulţi ajung s-o conştientizeze doar după ce trec prin experienţe dureroase ale lipsei de comuniune.

Deşi pare paradoxal, această necesitate sufletească vitală a omului poate fi satisfăcută infinit mai uşor şi mai rapid decât alte necesităţi primare. Anume, prin stabilirea conexiunii reale, vii, cu Creatorul, cu Dumnezeu. De la Care apoi omul primeşte putere şi lumini de gând spre a stabili şi cultiva comuniunea cu semenii săi.

Comuniunea cu Dumnezeu se realizează prin ceea ce oamenii numesc uzual „rugăciune”, însă poate la fel de bine fi numit „dialog”, convorbire a omului cu Creatorul său. Căci dacă termenul „rugăciune” este, cel mai adesea, chiar involuntar asociat cu cel de „biserică”, „îngenunchere”, etc., termenul „dialog” nu mai este neapărat „îngrădit” de aceste concepte colaterale. Dialogul poate fi purtat oriunde, oricând, cu orice prilej. El necesită doar atenţia şi disponibilitatea omului spre dialog. De altfel, porunca Sfântului Apostol Pavel: „rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes 5,17), este, cu siguranţă, porunca unui dialog neîncetat al omului cu Dumnezeu. Fiindcă nimeni dintre muritori nu poate sta doar în biserică, la rugăciune, dar oricine poate dialoga mereu cu Dumnezeu.

Cel care nu-şi conştientizează nevoia de comuniune, nu caută dialogul cu Dumnezeu şi nici cu sfinţii, necultivând nici comuniunea reală cu semenii. Trăieşte arogant, în „relaţii” schimbătoare, ignorând esenţialul, alienându-se, chinuindu-se pe sine şi pe alţii în jur.

Imagine: Manuscris armenesc al Evangheliei, din Biblioteca călugărilor mechitariști de la Mânăstirea San Lazzaro – Veneția, cu reprezentarea artistului însuși, Sargiz Pitzak, îngenuncheat la picioarele evanghelistului Matei,  1331.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 16 octombrie 2012.)