Pe drumul înspre sine, către Dumnezeu

Cel puţin în perioadele de peste an alocate postirii, omul este ajutat de către rânduiala Bisericii spre a se întoarce mai mult în sine, înspre sine, spre cele profunde ale sale. Este invitat la o mişcare centripetă a minţii şi acţiunilor sale, la renunţarea la risipire, la ieşirea din mişcarea centrifugă, îndreptată mereu spre înafara sa.

Aşa cum anticii greci, în înţelepciunea lor arhicunoscută, au spus-o, omul nu a cuprins esenţialul, câtă vreme nu se cunoaşte pe sine însuşi. Căci cel care nu se cunoaşte, nu se poate nici înţelege la adevărata sa dimensiune ontologică, şi cu atât mai puţin se poate conduce pe sine în direcţia corectă; cel care nu-şi cunoaşte esenţa sa – aceea de fiinţă spirituală raţional-iubitoare, iar nu pur materială, carnală – se lasă mai degrabă condus de instinctele sale, decât se conduce pe sine cu raţiunea sa. Afectele ajung a i se orienta şi ele cu preponderenţă spre materie şi carnalitate, nemaivoind a iubi ceea ce este cu adevărat demn, înălţător, împlinitor de om.

Abia unde începe cunoaşterea de sine, sfârşeşte ignoranţa. Căci de ar cunoaşte omul lumea întreagă şi tainele multor ştiinţe, iar pe sine se ignoră, el este, în esenţă, un mare ignorant. Şi implicit un nefericit. Fiindcă, de regulă, orice act de cunoaştere exterioară aduce după sine ceea ce omului îi place foarte mult: succesul, strălucirea, recunoaşterea socială. Fie că este de natură intelectuală, artistică, sau şi materială, succesul îl orbeşte pe om, făcându-l să creadă că el, succesul, este cel ce-l împlineşte. Ba chiar făcându-l pe om să se creadă un dumnezeu.

Deziluzia apare atunci când succesul păleşte, iar omul intră într-un con de umbră. Unii dintre cei ajunşi „fără succes” încep a se privi mai profund, a se cunoaşte pe sine, a-şi regândi sistemul valoric personal. Însă foarte mulţi, din păcate, nu mai au resursele interioare necesare spre a-şi redirecţiona priorităţile, ci sfârşesc tragic socotelile cu fostul lor succes pierdut: în profundă însingurare, alcool, droguri, sexualitate deviantă, chiar sinucidere.

Din perspectiva de mai sus, postul din luna august este, şi el, o invitaţie la cunoaşterea de sine. Ca o ironie, el se suprapune peste perioada socotită de către foarte mulţi concediu de odihnă. Şi înseamnă, în foarte mare măsură, mare, plajă, cluburi, carnalitate exacerbată. Să fie oare de ajuns omului o astfel de „odihnă”? Sau are el, totuşi, nevoie de mult mai mult spre a fi cu adevarat om, iar nu simple bucăţi de carne ce răspund mereu afirmativ, „prezent”, la insticte, hrănind instincte?

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 1 august 2013.)