Înfrânarea

A vorbi despre înfrânare, în secolul al XXI-lea, este aproape similar cu a-ţi asuma riscul de a vorbi despre viaţa normală pe Lună. Ce relevanţă poate avea verbul „a te înfrâna”, în epoca consumismului şi a plăcerilor ridicate la rang de zeitate supremă? Cum să te înfrânezi, când eşti inundat din toate părţile de îndemnul la a-ţi satisface toate, orice poftă, de orice natură ar fi ea? Economia trăieşte din consum, unii oameni se îmbogăţesc excesiv tocmai pe seama neînfrânării altora, iar nu puţini pe seama desfrânării.

Şi totuşi, înfrânarea este o virtute imperios necesară omului pentru supravieţuire. Excesele de orice fel, adică neînfrânarea, au adus şi aduc nenumărate catastrofe în vieţile oamenilor dintotdeauna, iar în postmodernism încă mai mult: dezechilibre fiziologice şi psihologice, sufleteşti, boli somatice şi psihice, însingurare şi alienare. Iar înfrânarea nu se referă doar la una sau alta dintre laturile existenţei umane, ci la toate: omul trebuie să fie înfrânat în cele materiale, dar şi în cele spirituale ale sale; să se înfrâneze trupeşte, dar şi sufleteşte.

Despre înfrânarea trupească vor fi auzit şi o practică, cel puţin sporadic şi la măsurile fiecăruia de înţelegere, destui. Există încă oameni declaraţi religioşi care respectă anumite prescripţii relative la înfrânarea alimentară şi/sau fiziologică în anumite perioade din an. După cum anumite forme de înfrânare practică şi adepţii altor concepţii de viaţă sau ideologii, nu neapărat religii.

Însă, înfrânarea fizică, sporadică sau de durată, nesusţinută de către înfrânarea spirituală poate duce la excese foarte dăunătoare, păguboase. Ea, înfrânarea interioară, statornicită pe buna, înţeleapta aşezare a minţii omului, este miezul fructului numit înfrânare, la care face referire Apostolul Pavel; formele exterioare, fizice, sunt doar coaja acestui fruct.

Postmodernismul îşi caută identitatea şi drumul. Lumea este polarizată între extrem de bogaţi şi extrem de săraci. Iar soluţia eficientă pentru eradicarea extremelor nu poate fi decât înfrânarea. Căutătorii de echilibru real, de profunzime şi de durată, pentru ei înşişi şi pentru umanitatea viitorului, ar trebui să nu eludeze acest aspect: înfrânarea în toate, în toată vremea. O astfel de preocupare ar fi oricum lipsită de rezultate eficiente fără susţinerea Harului. Căci natura omului, firea lui aplecată înspre pământ îl determină mereu şi mereu să dorească mai multă materie, mai multă plăcere trupească. Doar Duhul Sfânt este cel care-l înalţă pe om mai presus de firea sa.

Imagine: Miniatură dintr-un manuscris bizantin al „Scării sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, a Sfântului Ioan din Sinai/Scărarul, sec. al XII-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 17 iulie 2014.)