Facerea de bine

Bunătatea este o stare lăuntrică a omului, o aşezare a sa interioară, un mod de a fi, oarecum static, cum statică este o oglindă atârnată pe un perete. Facerea de bine s-ar putea defini a fi bunătatea dinamică, exteriorizarea activă a bunătăţii. Amândouă coexistă şi se potenţează reciproc.

Epistola către Galateni a Apostolului Pavel enumeră, de altfel, facerea de bine imediat după bunătate, ca roade ale Duhului Sfânt. Până când omul nu se aşează lăuntric şi nu lucrează statornic la o stare pozitivă, de bunătate, el nu poate rodi nici facerea de bine autentică. Căci Evaghelia spune: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6,45)

Bunătatea este axul arhitecturii, facerea de bine este ceea ce se construieşte cu migală în jurul axului, rezultând spirala interioară infinit ascendentă. Bunătatea din om se estompează în memoria posterităţii, cu timpul; facerea de bine dimpotrivă, poate spori şi după moartea lui.

Creaţiile omului izvorâte din bunătatea autentică sunt cele mai bune dovezi ale perenităţii facerii de bine. Arta, ştiinţa de orice fel, creaţiile materiale izvorâte din buna aşezare lăuntrică rămân şi după moarte urcuşul lui către neînserata Lumină. Pe când cele izvorâte din reaua aşezare lăuntrică se dovedesc şi după despărţirea sa de lumea aceasta coborâtoare către întuneric, către absurd, către Infern.

Acest considerent, al persistenţei şi consecinţelor facerilor omului – bune sau rele – stă la baza judecăţii finale a lumii, de către Hristos, deşi există şi o judecată particulară, imediat după mutarea omului din lumea aceasta. Dumnezeu nu este nedrept, dimpotrivă. De aceea, la finalul socotelilor Sale cu umanitatea, nu va lăsa nerăsplătită nici cea mai mică reverberaţie a facerii de bine a omului, chiar dacă ea se va fi petrecut la secole după moartea lui. După cum nu va lăsa nepedepsită nici o consecinţă a facerilor de rău ale omului, chiar dacă s-ar fi petrecut mult după moartea şi judecata sa particulară.

Facerea de bine rod al Duhului Sfânt constituie, aşadar, spirala discretă dar foarte solidă a omului către Cer. Nu facerile de bine ostentative şi nefundamentate în Duh Sfânt, în Dumnezeu, sunt cele care realmente contează; cât cele discrete, dar bine ancorate în axa bunătăţii cu noimele în Logos. Desigur, orice facere de bine este preferabilă facerii de rău; dar, parafrazând Părinţii Bisericii, nici un bine nu este bun, atunci când el nu este făcut bine.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 10 iulie 2014.)