Dragostea care niciodată nu cade

Primul între roadele Duhului Sfânt în sufletul omului este dragostea.

În toată istoria umanităţii, nimeni nu a egalat apologia şi definiţia Apostolului Pavel dată dragostei, în capitolul al XIII-lea al primei sale epistole către Corinteni: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (I Corinteni 13, 4-8)

Copleşitoarea majoritate a muritorilor îşi doresc să fie iubiţi, daca s-ar putea necondiţionat, de către cei din jur. Doar foarte puţini îşi propun şi reuşesc să-i iubească sincer şi necondiţionat pe cei din jur. Din categoria acestora din urmă se „nasc” sfinţii. A deveni sfânt nu este deloc facil. Dar nu este nici imposibil. Şi presupune două coordonate: dragostea sinceră de Dumnezeu şi de oameni.

Pe 29 iunie, Biserica îi comemorează pe corifeii apostolilor lui Hristos: Petru şi Pavel, exemple indubitabile de oameni în care Duhul lui Dumnezeu a rodit, în primul rând dragoste, de Dumnezeu şi de semeni. Dar pentru omul modern, postmodern, astfel de exemple sunt „îndepărtate”.

Există însă şi exemple de oameni plini de dragoste mai apropiate în timp, uneori foarte apropiate, pe care nu le mai vedem, din ignoranţă şi superficialitate. Sau pe care le bagatelizăm. Pentru epoca modernă a românilor, un astfel de exemplu este Mitropolitul Andrei Şaguna al Transilvaniei, trecut la cele veşnice pe data de 16/28 iunie 1873. O personalitate copleşitoare a secolului al XIX-lea, căreia i se datorează, în foarte mare măsură, ridicarea naţiunii române din Transilvania de la starea de tolerată şi umilită la ea acasă, vreme de peste trei secole, la aceea de recunoscută legal şi respectată.

Realizările excepţionale ale unei vieţi relativ scurte (1809-1873) au izvorul în dragostea autentică, pentru Dumnezeu şi pentru un popor asuprit de veacuri, căruia tânărul Arhimandrit Andrei, de neam aromân, a ajuns să-i conducă destinele spirituale, şi nu numai. În discursul său la semicentenarul morţii Mitropolitului Andrei Şaguna, Ionel I. C. Brătianu i-a schiţat elocvent icoana:  „El nu căuta dragostea mulţimii prin linguşirea slăbiciunilor ei, ci îi arăta dragostea lui, prin neodihnita şi stăpânitoarea grijă a binelui obştesc, socotind că, pentru servitorul cinstit al poporului, răsplata vieţii nu se cuvine să fie aşteptată înainte de săvârşire.” Din acest considerent, poporul l-a iubit nespus, şi l-a venerat ca pe un sfânt, cu mult înainte ca Biserica să-l fi proclamat oficial astfel.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 28 iunie 2014.)