Darul cunoştinţei sau al ştiinţei

Al cincilea dar al Duhului Sfânt este socotit darul cunoştinţei, sau al ştiinţei.

Deşi pare similar cu darul înţelegerii, el este, totuşi, altceva decât acesta, de vreme ce Isaia îl enumeră distinct, după darul înţelegerii. Este deductibil, deci, că darul cunoştinţei este oarecum subsecvent celui al înţelegerii. Înţelegerea este ceea ce astăzi am numi viziune de ansamblu asupra lucrurilor, a realităţii înconjurătoare în sens macro-cosmic, iar cunoştinţa ori ştiinţa este subsumată acestei înţelegeri generale.

Oamenii care au darul înţelegerii cuprind cu mintea, de regulă, şi lucruri ştiinţifice pe care nu le-au studiat în mod special. Pe când cei cantonaţi exclusiv în ştiinţă, ori în pseudo-ştiinţă, fără a avea şi darul înţelegerii, sunt, nu de puţine ori, mai opaci decât primii. Orice act de cunoaştere reflectat în preocupările ştiinţifice se subsumează chiar şi involuntar concepţiei de viaţă, viziunii omului despre lume în ansamblul ei, despre om, rostul şi sensul lui. Pe de altă parte, ştiinţa are şi ea rolul de a determina, iar ulterior a „rotunji“ concepţia de viaţă a omului, de a-i oferi „finisajele“ necesare acolo unde este nevoie de ele.

Raportul dialectic dintre darurile Duhului se aplică şi în cazul ştiinţei. De aceea, ea este practic nelimitată, omul înţelept ocupându-şi mintea cu ştiinţa autentică toată viaţa sa, şi îmbogăţindu-şi, prin aceasta, universul interior. Uzata sintagmă „crede şi nu cerceta” nu numai că nu este una biblică, ori creştină, dar ea este absolut antibiblică. Căci Biblia afirmă explicit faptul că ştiinţa este o desfătare a sufletului: „ştiinţa va desfăta sufletul tău” (Pilde 2,10).

Pentru a se preocupa de ştiinţă însă, omul trebuie să iubească învăţătura: „Cel ce iubeşte învăţătura iubeşte ştiinţa” (Pilde 12,1). Autosuficienţa, plafonarea, ori cantonarea omului în universul hedonist limitat, în lumea instinctelor, nu doar că nu-l îmbogăţesc lăuntric, dar îl şi sărăcesc, îl diluează. Biblia numeşte astfel de înclinaţii exclusiv spre plăcerile trupului şi spre satisfacerea orgoliilor lipsă de minte, nebunie. Iar proverbele lui Solomon îndeamnă: „Fugi dinaintea omului fără de minte, căci tu ştii că nu este nici o ştiinţă pe buzele lui.” (Pilde 14,7)

Într-un secol al accesului practic nelimitat la cunoaştere, la ştiinţă, este un păcat grav a nu-ţi preocupa mintea cu ea. Dar la fel de grav este a promova drept „ştiinţă” ceea ce nu este astfel. Provocarea fundamentală a omului postmodern rămâne selecţia între adevăr şi minciună, între autentic şi kitsch, între bine şi rău. Răspunsul corect la această provocare poate fi dat exclusiv cu asistenţa Duhului Sfânt, manifestat în darurile Sale.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 19 iunie 2014.)