Duhul sfatului

Al treilea dar al Duhului Sfânt este cel al sfatului, sau al sfătuirii.

În epoca consilierilor şi a consilierii, prin excelenţă, este bine şi de folos a face deosebirea între darul sfatului şi meseria, ocupaţia sau funcţia de consilier, termenul modern pentru sfetnic, sfătuitor. Căci în primul caz, cel al darului sfatului, abilităţile, aptitudinile şi străduinţele omului sunt pecetluite, însufleţite, desăvârşite de prezenţa Duhului Sfânt. În cel de-al doilea, de mult prea multe ori nici măcar condiţiile de pregătire profesională decentă nu sunt întrunite, iar dacă peste asta se suprapune lipsa deontologiei, a eticii profesionale, consecinţele în plan individual şi/sau social pot fi dezastruoase.

În consecinţă şi în mod aparent paradoxal, tocmai în epoca inflaţiei de sfetnici de tot felul, atât la nivel individual, cât şi socio-politic, ne confruntăm cu cele mai acute lipsuri de bună chivernisire a vieţii oamenilor, individual şi comunitar. Căci rodul unei vieţi bine chivernisite este echilibrul personal şi social de profunzime; cu care, totuşi, mult prea puţini muritori contemporani se pot lăuda.

Trecând peste inflaţia şi derizoriul în care au căzut astăzi termeni altminteri plin de sens odinioară, aceia de sfat, sfetnic, consiliere, consilier, se cade a analiza componentele darului sfatului, în sens biblic.

Cărţile pedagogico-morale ale Vechiului Testament au cele mai multe trimiteri la darurile Duhului Sfânt, între care şi darul sfatului. De acolo putem desluşi coordonatele de bază ale manifestării acestui dar, şi anume: existenţa sfătuitorului, existenţa căutătorului de sfat şi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor. Oamenii care-L resping pe Dumnezeu şi poruncile Lui din viaţa lor nu se pot bucura de darul sfatului, deşi pot fi consilieri ori consiliaţi.

Pe de altă parte, există o dialectică a darurilor Duhului, toate fiind legate de primul dintre ele: înţelepciunea. Darurile Duhului sunt, într-o descriere profană, asemeni unei salbe rotunde, pe care se înşiră şapte perle. Astfel de salbe sunt lucruri rare şi, de aceea, foarte preţioase. Cei care le au le ţin discret împrejurul gâtului, nu epatează, pentru ca ele să nu poată fi batjocorite de către cei neobişnuiţi a căuta valoarea autentică, ci se mulţumesc cu kitsch-ul, promovându-l cu asiduitate.

Fiind un dar preţios, sfatul nu se oferă facil, ci trebuie căutat cu sinceritate şi perseverenţă: „O apă adâncă este sfatul în inima omului, iar omul deştept ştie s-o scoată.” (Pilde 20,5) Proverbele lui Solomon spun: „înţelepciunea este mai bună decât pietrele preţioase şi nici lucrurile cele mai preţioase nu au valoarea ei. Eu, înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi buna-chibzuială…. Al meu este sfatul şi buna-chibzuială, eu sunt priceperea, a mea este puterea.” (Pilde 8,11-14) Aşadar, darul sfatului nu sălăşluieşte în oamenii neînţelepţi. Unii ca aceştia pot avea frânturi de bună sfătuire, dar sfaturile lor nu pot fi urmate integral.

Nu este suficient un povăţuitor înţelept, ci e nevoie şi de un receptor înţelept al sfatului bun: „Povaţa este un sfeşnic bun” (Pilde 6,23), însă „Cel cu inimă înţeleaptă primeşte sfaturile, iar cel nebun grăieşte vorbe spre pieirea lui.” (Pilde 10,8); „Calea celui nebun este dreaptă în ochii lui, iar cel înţelept ascultă de sfat.” (Pilde 12,15) De altfel, în tradiţia spiritualităţii creştine, nu poţi deveni un posesor al darului sfatului, până nu ai fost un ascultător al sfatului altui posesor al său. Ucenicia, paternitatea în Duh, este o instituţie fundamentală a spiritualităţii creştine. Denaturarea ei a dus, în contemporaneitate, implicit la denaturarea darului sfatului. Mulţi se auto-proclamă şi consideră sfătuitori, nefiind vreodată ascultători statornici ai sfaturilor înţelepte.

Înţelepciunea condiţionează darul sfatului, iar primirea sfaturilor potenţează înţelepciunea: „înţelepciunea se află numai la cei ce primesc sfaturi.” (Pilde 13,10); „Ascultă sfatul şi primeşte învăţătura, ca să fii înţelept toată viaţa ta.” (Pilde 19,20)

Definitorie pentru darul sfatului este şi rămâne comuniunea, deschiderea iubitoare a omului spre Dumnezeu şi spre aproapele lui, ieşirea din izolarea egoistă, trufaşă, autosuficientă: „Cel ce se ţine deoparte caută să-şi mulţumească pornirea pătimaşă; împotriva oricărui sfat înţelept se porneşte.” (Pilde, 18,1)

Într-o lume secularizată, egoistă şi în derivă valorică, a afla posesori credibili ai darului sfatului este un privilegiu rar. Dar chiar şi într-o astfel de lume omul poate şi trebuie să se poziţioneze ca ascultător al celuilalt, învăluiţi de oblăduirea caldă a lui Dumnezeu. La o astfel de atitudine Duhul lui Dumnezeu nu poate rămânea „surd”, „orb”, ci se va dărui lor, şi în darul sfatului, al înţelegerii, al înţelepciunii, a toată bunătatea.

Imagine: Sfântul Ioan Evanghelistul și ucenicul său, Prohor, în Patmos, frescă de Manuel Panselinos, din biserica Protaton-Careia, Athos, sec. al XIV-lea .

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 14 iunie 2014.)