Darul înţelepciunii

În contextul celebrării Cincizecimii, este potrivit a reflecta la darurile Duhului Sfânt, El însuşi Dar al lui Dumnezeu pentru Creaţia Sa, pentru om în mod special.

Coparticipant la actul creaţiei lumii şi prezent în Creaţie dintru începuturi, Duhul Sfânt S-a manifestat până la Cincizecime îndeosebi în persoanele Proorocilor vechi-testamentari, sau în alte persoane de către Dumnezeu alese spre a fi dăruite cu harisme, cu daruri ale Duhului. Urmând enunţului Proorocului Isaia (11, 2-3), cel căruia i s-a revelat foarte explicit, cu multă anticipaţie, întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, Biserica – atât cea estică, cât şi cea vestică – a păstrat tradiţia celor şapte daruri ale Duhului Sfânt, şi anume: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica lui Dumnezeu.

Primul dintre darurile Duhului enumerate de către Proorocul Isaia este, aşadar, înţelepciunea, Sophia (σοφία) în limba greacă.

Grecii antici, în special, au fost printre cei mai mari căutători, iubitori de înţelepciune, adica filosofi. Iar căutările lor s-au concretizat în mai multe sisteme de gândire filosofică sau şcoli de filosofie, care au livrat şi creştinismului primului mileniu schemele logice de exprimare pe înţelesul omului a învăţăturilor despre Dumnezeu. Filosofii antici, deşi păgâni, sunt ţinuţi în considerare de către tradiţia creştină, ca „prooroci pagâni” ai Logosului Divin întrupat. Aşa se face că ei sunt reprezentaţi şi în picturile exterioare ale bisericilor din Moldova medievală.

Însă, înţelepciunea ca dar al Duhului Sfânt este mai mult decât înţelepciunea filosofilor, sau „a lumii”, cum o numeşte Apostolul Pavel. Înţelepciunea umană este mai mult rodul cunoaşterii şi al experienţei; ea presupune studiu mult, potenţat de experienţă. Ceea ce nu înseamnă, în mod automat, că toţi studioşii sau erudiţii sunt şi înţelepţi.

Înţelepciunea dar al Duhului Sfânt este altceva. Ea este „sclipirea de sus” care se dă omului de către Dumnezeu. Dovada importanţei acestui dar fundamental pentru om este şi faptul că Regele Solomon, fiul lui David, a cerut lui Dumnezeu, în momentul încoronării sale ca rege peste Israel, un singur dar, cel al înţelepciunii: „Dăruieşte-i dar robului Tău minte pricepută, ca să asculte şi să judece poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău”. (III Regi 3,9)

Ulterior, în creştinismul primar şi apoi în cel patristic, darul înţelepciunii aşa se şi numeşte: darul deosebirii. Părinţii Patericului şi cei ai Filocaliei au subliniat mereu faptul că acest dar este cel mai mare. Căci omul care-l are nu poate cădea uşor în extremele de nici un fel, ci se menţine pe ceea ce tot literatura patristică numeşte „calea împărătească” sau „calea de mijloc”.

Un aspect esenţial al dobândirii şi păstrării înţelepciunii Duhului este revelat în cartea vechi-testamentară „Înţelepciunea lui Solomon” (1,4-5): „Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului. Duhul cel Sfânt, povăţuitorul oamenilor, fuge de vicleşug, Se depărtează de minţile fără de pricepere şi Se dă în lături când se apropie fărădelegea”.

A vedea lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu, din perspectiva generală şi obiectivă, imparţială şi nepătimaşă, întru iubire şi dreptate concomitente, acesta este darul înţelepciunii. Însă el nu poate fi dăruit omului fără co-participarea, pregătirea sa pentru a-l primi şi păstra. Eliberarea din chingile păcatului, ale vicleniei, ferirea de toată fărădelegea, imoralitatea, concomitent cu stăruinţa în a dobândi priceperea, prin învăţătură, studiu, cu preocuparea serioasă de cele folositor a fi cunoscute, asigură omului premisele dobândirii înţelepciunii. Însă decizia acordării acestui dar al Duhului Sfânt este a lui Dumnezeu. Fericiţi sunt cei care-l dobândesc, iar nu mai puţin fericiţi sunt cei care întâlnesc, în viaţa lor, pe un înţelept care să-i îndrume.

Imagine: Sofia – Divina Înțelepciune, icoană rusească din secolul al XVII-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 10 iunie 2014.)