Firescul sfinţeniei

Data de 4 iunie are, sau ar trebui să aibă o relevanţă specială pentru creştinii din România, fiind ziua comemorării martirilor de la Niculiţel – Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip – descoperiţi „din întâmplare”, în vara anului 1971, în urma unor alunecări de teren, într-o criptă a unei biserici vechi distruse, îngropată sub pământurile dobrogene. Martirizaţi, cu certitudine, în secolul al IV-lea, osemintele lor s-au păstrat în sarcofagul de piatră în care au fost depuse, şi pe pereţii căruia s-au descifrat două inscripţii ce au şi făcut posibilă identificarea: „Martirii lui Hristos“ şi „Martirii Zoticos, Atalos, Camasis, Filipos“.

Dincolo de oseminte şi de inscripţii se află vieţile a patru oameni, cel mai probabil martirizaţi de foarte tineri, din cauza fidelităţii lor în credinţa în Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu. Nu ştie nimeni nimic de ele.

Ce s-ar putea însă „ascunde” în spatele unui astfel de final, cel martiric, decât o viaţă demnă? Căci este foarte greu a sfârşi în demnitate socotelile cu această viaţă, dacă ai trăit-o „la nimereală”, sau în virtutea inerţiei, iar nu asumată conştient de sine, de rostul şi sensul tău ca om. Vorbe de oameni înţelepţi afirmă: „Sfârşitul îţi va fi aşa cum îţi este viaţa întreagă”, sau „Bătrâneţile îţi sunt suma tinereţilor”. Din această perspectivă privind lucrurile, devine cert faptul că cei patru martiri cu vieţi anonime au trăit, în fond, demn în Hristos.

Aşa fiind, ce relevanţă (mai) pot avea ei pentru noi, cei care trăim în „epoca vedetismelor”? Înainte de toate, pentru cei care cred în apartenenţa lor reală, vie, la Trupul Mistic al lui Hristos, care este Biserica Sa, aceşti sfinţi sunt „fraţi” mai „vârstnici”, dar şi mai vii decât noi, definitiv sălăşluiţi în starea de bine. Astfel considerându-i pe ei, ca şi pe toţi cei cunoscuţi sau necunoscuţi, neproclamaţi ca atare de către Biserică, avem certitudinea că, în bunătatea lor, pot mijloci şi pentru noi la Dumnezeu, să ne ajute şi lumineze El Însuşi spre a alege mereu şi mereu binele, a ne consolida în bunătate. Iar fiind trăitori mai în proximitatea noastră, a românilor, decât a altora, nutrim convingerea că ne vor fi având cu prioritate în vedere, ca pe nişte „conaţionali” sau „compatrioţi”.

Însă, dincolo de astfel de dorinţe de „acordare de prioritate”, trebuie să socotim a fi o cinste pentru noi, românii, faptul de a avea astfel de exemple de viaţă trăită şi „murită” demn, în comuniune iubitoare cu Dumnezeu. Şi trebuie să reflectăm la firescul, normalitatea la care cu toţii suntem chemaţi, şi care se numeşte, simplu: sfinţenie.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 4 iunie 2013.)