Cincizecimea fiecăruia dintre noi

Cincizecimea sau Pogorârea Duhului Sfânt celebrează data de naştere a Bisericii. Căci Biserica nu este în primul rând o instituţie, ci ea este mai ales un „instrument” învestit de către Dumnezeu să transmită plenitudinea Harului de la Dumnezeu către oameni, către toată umanitatea care va exista în istorie, până la sfârşitul ei.

Nici electricitatea nu ajunge şi nu este folositoare omului fără instrumentele şi reţelele adecvate; nici plinătatea Harului divin nu ajunge la oameni fără instrumentele de către Dumnezeu decise, binecuvântate a-l transmite, împărtăşi. Apostolii lui Hristos au fost aceste instrumente alese şi învestite să chivernisească Harul. Iar pentru ca omul să poată primi Harul, să fie un purtător raţional al său, iar nu unul inconştient, Biserica are datoria să-l înveţe, să-l pregătească, să-i transmită corect mesajul lui Dumnezeu pentru oameni, aşa cum este el revelat în Biblie. De aici derivă puterea învăţătorească a Bisericii, una atât de neînţeleasă şi răstălmăcită de către postmodernismul secularizat şi secularizant. Şi această neînţelegere exprimă clar izolarea omului de Harul lui Dumnezeu, respingerea lui, mai degrabă decât acceptarea şi dorinţa de a-l avea prezent în viaţa personală şi implicit în cea comunitară.

Şi totuşi, Harul Duhului Sfânt există, el este prezent în lume, în oameni, şi printre oameni, de la începutul Creaţiei, iar mai pregnant după Cincizecimea de acum două mii de ani. Însă măsurile şi formele de prezenţă ale Harului diferă de la persoană la persoană. Unii sunt purtători pasivi, inconştienţi ai lui, alţii sunt activi, conştienţi. Unii se străduiesc şi chiar reuşesc să „alunge” Harul din ei, umplându-şi viaţa cu lucruri periferice, cu materie excesivă şi cu plăceri strict trupeşti, cu orgolii nemăsurate şi autodeificare. Dintre ei, nu puţini sfârşesc în nonsens, în contrasens, în sinucidere. Doar puţini sunt cei care muncesc cu sine şi chiar luptă să-şi păstreze şi înmulţească Harul divin din ei. Aceştia sunt oamenii cu adevărat echilibraţi, odihnitori, senini, paşnici, demni, compătimitori cu cei în necazuri şi părtaşi sinceri ai bucuriilor, talentelor şi realizărilor altora.

Una dintre expresiile formale, dar pline de tâlc, de noimă, ale Harului Cincizecimii, este tradiţia ramurilor de tei sau de nuc, păstrată în toată Biserica. Bisericile catolice sunt împodobite, la Rusalii, cu ramuri verzi, de plop sau alt copac. În satele ortodoxe tradiţionale, oamenii au grijă ca, în sâmbăta precedentă Cincizecimii, să-şi atârne la porţile caselor ramuri de tei sau nuc. Iar în Duminica Cincizecimii, astfel de ramuri sunt binecuvântate de către preoţi, în biserici, în cadrul slujbei Vecerniei, săvârşită, în această zi, imediat după Liturghie. Ramurile sunt aşezate în faţa uşilor împărăteşti, preotul îngenunchează peste ele, şi rosteşte cu glas tare şapte rugăciuni de o cuprindere şi frumuseţe cutremurătoare, invocând iubirea iertătoare a lui Dumnezeu peste toţi cei prezenţi, peste toată umanitatea, peste întreaga Creaţie. Aceasta simbolizează teiul, ramurile verzi de la Cincizecime: mireasma unică, inegalabilă, plăcută, profund odihnitoare, a Duhului Sfânt.

Mai mult decât o simplă tradiţie sau o ocazie de „mini-concediu”, Cincizecimea este, ar trebui să fie, pentru fiecare creştin, un moment de adâncire în sine, de reflecţie profundă asupra măsurii în care fiecare dintre cei botezaţi mai păstrăm, cultivăm, înmulţim Harul primit în dar la Botez. Căci doar fără de Har suntem trişti, singuri, izolaţi şi debusolaţi pe Pământul devenit neîncăpător, într-un Univers imens, a cărui noimă n-o putem pricepe, simţi şi trăi la adevărata sa măsură. În prezenţa Harului, omul este plin, deplin, cuprinde totul în înţelegerea şi iubirea sa, trăind plenar această viaţă efemeră, în perspectiva clară a veşniciei senine, în comuniunea perfectă, cea a Sfintei Treimi, care este celebrată luni după Cincizecime.

Imagine: Icoana Cincizecimii, Mânăstirea Kirillo-Belozersk, Rusia, cca. 1497.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 7 iunie 2014.)