Viaţa întru Înălţare

La patruzeci de zile după Înviere, toată creştinătatea celebrează Înălţarea Domnului Hristos la cer. Iar românii îşi comemorează, sau ar trebui să-şi comemoreze şi eroii lor din toate timpurile, pe cei ştiuţi şi pe cei neştiuţi.

Faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a înălţat la cer este cât se poate de firesc. Fiindcă acolo este locul Său din veac. „Cerul lui Dumnezeu” nefiind, desigur, similar cu „cerul oamenilor”. Derivat din această nesimilitudine s-a născut şi ironica afirmaţie că, de vreme ce omenirea a „scotocit” cerul, cu tehnica şi tehnologia monderne şi postmoderne, şi nu L-a aflat acolo pe Dumnezeu, înseamnă că El nu există. Este una dintre multele afirmaţii posibile, pe care oamenii le fac. Fiindcă ei sunt liberi să gândească şi să aleagă cum gândesc.

Înălţarea Domnului la cer a însemnat mult mai mult pentru umanitate, însă, decât simpla dovadă că Dumnezeu există, este viu, şi transcende această lume.

Hristos S-a înălţat la cer cu acelaşi trup omenesc cu care a trăit pe pământ, a murit şi a înviat. Învăţătura de credinţă creştină afirmă faptul că El şade de-a dreapta Tatălui, şi va veni a doua oară, la Parusie adică, să judece pe toată lumea, de la Adam şi până la ultimul om născut în istorie. Iar judecata finală a lui Dumnezeu cu lumea va fi foarte dreaptă, justă, tocmai din considerentul că El, Dumnezeu, Şi-a trimis Fiul cel de o fiinţă cu El pe pământ, să Se întrupeze, făcându-Se om, chiar să Se lase omorât de către oameni. De aceea a şi dat judecata lumii Fiului Său, pentru ca omul să nu poată cere „absolvirea de judecată” pe motive de „incompatibilitate a Judecătorului”. Judecătorul este foarte compatibil cu firea omului, a trăit El Însuşi printre oameni, şi nu va judeca lumea pe criterii abstracte, ci foarte concrete, aflate în Evangheliile care-L prezintă, şi care prezintă explicit aşteptările Sale de la oameni: să-L iubească pe Dumnezeu mai presus de oricine şi orice; să-şi iubească semenii la fel ca pe ei înşişi.

Derivată din întruparea Fiului lui Dumnezeu, din coborârea Sa din cer pe pământ, urmată de moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer, este îndatorirea omului de a urca de pe pământ la cer. Căci omul a coborât şi el din cer, din comuniunea iubitoare cu Dumnezeu, atunci când Adam a ales neascultarea de Dumnezeu şi a fost izgonit din Eden. De urcat însă nu a mai putut să urce, iar poverile adunate pe umerii lor de generaţiile următoare lui Adam i-au făcut omului imposibil urcuşul înapoi la Dumnezeu. Atunci a venit Dumnezeu la om. Şi i-a arătat Calea, în viaţa Sa, în faptele Sale, în învăţăturile Sale. Şi i-a întins omului, atunci când El a părăsit istoria, înălţându-Se la locul Său, şi o mână invizibilă, dar mereu prezentă în istorie: Harul Duhului Sfânt. De atunci, omul a căpătat putinţa să urce la cer, ca Dumnezeu, la Dumnezeu. Dar posibilitatea nu este realitate, câtă vreme omul nu vrea acest lucru, nu decide în mod ferm că el vrea să urce.

Aşa fiind, Sărbătoarea Înălţării Domnului este nu doar celebrarea reluării locului Său de către Hristos lângă Tatăl, împreună cu Duhul Sfânt, în comuniunea Treimică, în  care a urcat și firea noastră omenească, dar şi prilej de asumare responsabilă a propriului urcuş către cer, către Dumnezeu; de statornicire a dezideratului ieşirii demne, cu fruntea sus, din această viaţă efemeră, în poziţia de mişcare verticală, iar nu târându-ne prin „gropile” sau „grotele” istoriei, în care vom fi căzut din prea multă nebăgare de seamă, ori din împovărări inutile. Însăşi menţinerea verticalităţii curajoase pe calea, pe puntea cea strâmtă a acestei vieţi, flancată de abisuri în care fie şi numai o clipă de neatenţie, de neluare aminte, te poate arunca, este un pas important înspre cer. Iar când şi ultimul astfel de pas nouă hărăzit pe puntea vieţii se va fi sfârşit, vom putea privi înapoi, până la celălalt capăt al punţii, înspre începutul ei, şi ne vom bucura noi înşine de verticalitatea atentă în care ne-am străduit a trăi, înfăţişându-ne demni în faţa Judecătorului bun, milostiv, dar şi foarte drept.

Imagine: Fragment din icoana Înălțării Domnului, de Andrei Rubliov, cca. 1408.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 29 mai 2014.)