Un bărbat şi o femeie versus un nebărbat-nefemeie

Concursul Eurovision din acest an (2014, când câștigător/câștigătoare a fost austriacul/austriaca Conchita Wurst), şi mai ales câştigătorul/câştigătoarea lui au declanşat polemici, comentarii în spaţiul public, îndeosebi virtual. Dincolo de considerentele pentru care unii sau alţii critică, respectiv salută procedurile şi respectiv rezultatul final al concursului, ar trebui, este imperios necesar ca el să inducă reflecţii oricărui om.

A rămânea indiferent, a mima indiferenţa sau a bagateliza şi impune indiferenţa sau acceptarea tacită, necondiţionată, a unui astfel de rezultat, este sinonim cu a vădi sau dori impunerea unui dezinteres cronic foarte păgubos, relativ la climatul public socio-cultural european, cel puţin.

Este cunoscut faptul că, într-o democraţie – iar Europa întreagă se consideră lume democratică, cel puţin după anul de graţie 1989  – există libertate. Dar, la fel de cunoscut ar trebui să fie faptul că, o democraţie autentică functionează pe nişte principii democratice fundamentale largi, dintre care cele înscrise în Declaraţia Europeană a Drepturilor Omului, de la a cărei proclamare au trecut 65 de ani, sunt cadru normativ de maximă relevanţă şi importanţă, nu doar pentru fiecare dintre ţările Europei Unite, dar şi ale Europei în ansamblu, şi chiar dincolo de Europa.

Iar elaborarea Declaraţiei s-a făcut pe baza concepţiei creştine asupra omului, anume pe înţelesul că oamenii sunt toţi egali între ei, indiferent de rasă, cultură, religie, şamd. Din această perspectivă sunt elaborate şi trebuie interpretate toate drepturile fundamentale europene, inclusiv libertatea artistică şi de exprimare. Nici unul dintre drepturile fundamentale nu este mai important decât altul, nici unul dintre ele nu poate să-l lezeze pe altul. După cum nici o rasă, majoritate sau minoritate de vreun fel, implicit sexuală, nu are dreptul să ofenseze vreun drept al altora, majoritari sau minoritari.

În cazul dat, cei care au cunoştinţă despre drepturile şi libertăţile fundamentale, aşa cum sunt sunt ele consacrate legislativ şi susţinute de jurisprudenţa europeană în materie, pot lesne înţelege că se întrunesc condiţiile depăşirii flagrante a limitelor dreptului la libera exprimare artistică. Aceasta s-a dus mult peste graniţele dreptului oricărui om la integritate, nu doar fizică, dar şi psihică, spirituală, moral-religioasă.

Faptul că Europa are rădăcini creştine este o realitate indubitabilă. Iar faptul ca în ea se mai află încă şi creştini, chiar practicanţi, este tot o realitate. În Creştinism, sexualitatea şi înţelesul despre comuniunea bărbat-femeie, care este nucleul societăţii, au nişte aspecte restrictive, care nu plac celor mai mulţi dintre postmoderni, mai degrabă libertini decât autentic liberi. Dar aceasta nu dă dreptul nici unui postmodern să sfideze public, ostentativ, în cadre pretins „artistice”, pe creştinii care ţin la convingerile lor, le respectă, respectând ei înşişi pe alţii. Căci dacă astăzi se trece excesiv de permisiv peste graniţele unor drepturi fundamentale, nu ne mai miram când mâine ni se vor încălca, la fel de permisiv, şi altele.

Europenii au început să-și trateze şăgalnic propria lor identitate, propriile lor valori, în special valoarea fundamental-umană: demnitatea. Iar Creştinismul are o altă explicaţie a demnității, un alt înțeles al ei, decât alte religii şi culturi. Europenii nu vor să ştie asta, sau ignoră, considerându-se „liberi” şi „toleranţi”. Toleranţa însăşi nu este cel mai bine reprezentat principiu la nivel european, câtă vreme Europa democratică emite semnale xenofobe constante, multe ţări nefiind deloc dispuse să-i integreze pe cetăţenii europeni de alte naţionalităţi sau etnii decât a lor. Aşa fiind, a „urla” strident toleranţa faţă de „minorităţile sexuale”, paralel cu a strivi strident dreptul la o viaţă demnă oriunde în Europa, a oricărui cetăţean european, este măsurarea toleranţei şi a libertăţii cu ocaua foarte mică.

Creştinismul are la bază o concepţie limpede despre om, demnitatea şi libertatea sa. În demnitate absolută şi deplin liberi i-a creat Dumnezeu pe primii oameni, care erau Adam şi Eva, adică un bărbat şi o femeie. Nici măcar după izgonirea din Eden ei nu şi-au pierdut identitatea, distincţia, personalitatea, şi implicit complementaritatea. Au rămas două entităţi diferite, cu vocaţia comuniunii cu Creatorul lor şi întreolaltă, şi cu datoria de a se înmulţi şi a stăpâni Pământul, iubind şi creând, după modelul Creatorului lor iubitor.

Ceea ce măcar unii dintre organizatorii Eurovision 2014 au vrut să demonstreze Europei, lumii, nu este ideea de toleranţă, ci ideea de dictatură a celor neconvingători în alt fel decât prin ostentaţie frivolă. Iar a fi public ostentativ cu mixtura nebărbatul-nefemeie este, dincolo de o gravă lezare a concepţiei, a  convingerilor religioase creştine despre om şi demnitatea sa, şi o nepermisă caricaturizare deopotrivă a feminităţii, cât şi a masculinităţii. Care poate avea repercursiuni mult mai neplăcute, mai dureroase decât le pot anticipa cei „liberi şi toleranţi”.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 13 mai 2014.)