Învierea lui Hristos şi învierea noastră

În epoca relativismului ridicat la rang de religie, a lui „poate că”, a lui „totuşi” sau „s-ar putea”, a pune sub semnul întrebării sau al negaţiei totul – cu excepţiile legate strict de plăcerile carnale, gregare – este ceva „normal”, „firesc”. Cu atât mai „normal” este a nega pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos şi Învierea Sa.

Însă, nu în această epocă s-a născut negarea lui Dumnezeu, ci sămânţa ei a fost încă în mintea primilor oameni creaţi de Dumnezeu: Adam şi Eva. Această sămânţă este consecinţa implicită a libertăţii cu care Dumnezeu l-a creat pe om. Căci El nu a vrut nişte marionete care sa-L slujească necondiţionat, ci a creat nişte fiinţe raţional-iubitoare după chipul Său, spre tot mai multa asemănare cu El, într-un dialog mereu mai profund în comuniune iubitoare, care să dăinuiască veşnic.

Dumnezeu nu cerşeşte atenţia şi iubirea omului, ci aşteaptă să-I fie dăruite; dăruind libertate omului, El şi-a asumat, implicit, posibilitatea de a fi respins de către om, de a I se întoarce spatele, arogant.

Aşadar, nu epocile sunt de vină pentru relativismul şi negativismul uman, ci însăşi libertatea dată omului de către Dumnezeu.

Dar dincolo de toate negaţiile, speculaţiile şi blasfemiile care au străbătut şi încă străbat mintea omului şi implicit istoria umanităţii, Dumnezeul Treimic şi Învierea Domnului Hristos sunt şi rămân realităţi absolute, indubitabile. Acest adevăr fundamental al existenţei este cu atât mai mult vizibil în epocile de criză ale umanităţii sau ale persoanei – aşa cum este şi criza din contemporaneitate.

El este dovedit, în primul rând, de către relativismul valorilor mundane pe care omul le-a construit, şi pe care le-a considerat până în momentul dărâmării lor intempestive ca fiind singurii dumnezei, realitaţi imuabile. Perioadele de crize economice, de războaie, de calamităţi şi respectiv de boli cronice sau eşecuri personale au menirea de a dărâma toţi falşii dumnezei ai omului. Despuiat de toate „ornatele” sale materiale sau fizice, omul este silit „a-şi veni în sine”, a se „retrage în sine”, a „sta de vorbă cu sine” şi a recunoaşte, fie şi numai pentru sine, iar nu public, faptul că toţi zeii lui de până atunci au fost himere. Şi atunci, în urma unei astfel de constatări, dacă nu ar avea certitudinea – mai mare sau mai mică – faptului că el este creat pentru veşnicie, nu doar pentru această lume efemeră, s-ar sinucide fără ezitare. În astfel de epoci, rata sinuciderilor creşte, oricum, îndeosebi în societăţile profund secularizate, însă rata celor ce se apropie cu mai multă atenţie de Dumnezeu creşte şi ea, îndeosebi în societăţile profund religioase.

Învierea Domnului Hristos – piatra de poticneală a unora şi bucuria deplină a altora – este proba definitivă a Dumnezeirii Sale, a faptului că Fiul lui Dumnezeu Însuşi a „vizitat” istoria, acum peste două mii de ani, spre a redeschide omului drumul spre Dumnezeu, spre veşnica comuniune cu El. În Crucea Sa s-a arătat Învierea, în viaţa noastră efemeră se va arăta învierea noastră în El, cu El. Aceasta dacă ni-L asumăm, iubindu-L liberi, crezând şi urmând Lui, poruncilor Lui.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 7 mai 2013.)