Dumnezeu este iubire

Pe data de 8 mai, Biserica Ortodoxă îl celebrează pe Sfântul Ioan Evanghelistul, supranumit şi „Apostolul Iubirii”. Fiindcă el a dat, în scrierile sale păstrate în Noul Testament, cea mai limpede definiţie lui Dumnezeu: „Dumnezeu este iubire.” (I Ioan 4, 8)

Termenul „iubire” este poate unul dintre cei mai pervertiţi în vocabularul curent. El este folosit inflaţionist, în contexte care nu se potrivesc atât sorgintei şi sensului său divine, cât instinctelor primare.

Iubirea fiind – cum Evanghelistul Ioan ne-o spune – esenţa lui Dumnezeu, ea este cel mai nobil şi înnobilator element al întregii lumi create. Nu este un atribut între alte atribute ale Dumnezeirii, ci o componentă intrinsecă lui Dumnezeu. Din iubire a creat Dumnezeul-Treime întreaga lume, cea nevăzută – îngerii, fiinţele pur spirituale -, apoi pe cea văzută – Universul întreg, material, şi pe „regele” Universului, omul, fiinţă spiritual-materială.

Astfel, Dumnezeu Însuşi a „împrumutat” întregii Sale Creaţii ceva din acest constitutiv al Său, iubirea. Creaţia Îl arată pe Dumnezeu-iubire pretutindeni. El este deopotrivă reflectat de un colţ de natură nepervertită de om, de o microparticulă, de impetuozitatea văzduhului pe timp de furtună, sau de gingăşia unui bob de rouă. Dar mai mult decât oriunde, Dumnezeu-iubire este oglindit în oameni. Cât de mult Îl reflectăm fiecare în parte şi toţi împreună, ţine de responsabilitatea personală.

Se cade astăzi, la pomenirea „Apostolului Iubirii”, să ne aplecăm mai mult asupra întrebării în ce măsură Dumnezeu-iubire Se odihneşte şi vede în fiecare din noi.

Rătăciţi în aglomeraţia materiei pervertite, iar nu ancoraţi în Creaţia restaurată prin Înviere, ne-am înstrăinat de esenţialul lui Dumnezeu – iubirea -, înstrăinându-ne astfel de propriul esenţial.

Nicicând nu este prea târziu a ne aşeza la „taifas” cu propriul suflet, cu Dumnezeu-Creatorul, cu Creaţia întreagă, spre a ne redescoperi vocaţia, esenţa noastră ca oameni: iubirea de sorginte divină.

Imagine: Detaliu din icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov, cca. 1410.

 (Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 8 mai 2012.)