Pacea izvorâtă din Înviere

Un alt dar nepreţuit al Învierii lui Hristos este pacea.

Când S-a arătat pe Sine înviat, în seara duminicii, apostolilor care stăteau încuiaţi în casă, Hristos le-a zis: „Pace vouă!” (Ioan 20,19) Apostolii fiind, în acel moment, speriaţi foarte de toate cele întâmplate în săptămâna precedentă, apoi de măsurile drastice de pază instituite de romani la Mormântul Domnului, precum şi de evreii care i-ar fi linşat, cu certitudine, şi pe ei, ca şi pe Învăţătorul lor, în cazul că ar fi dat de ei, salutul „Pace vouă!”, cu care i-a întâmpinat Domnul înviat, era de natură a le induce starea de linişte, de netulburare pentru nimic, care le era atât de necesară.

Pacea în Dumnezeu şi de la Dumnezeu izvorâtă este un deziderat al fiecărui om din lumea asta, deşi foarte mulţi nu conştientizează, sau nu vor să conştientizeze acest deziderat.

Momentele de graţie în care sufletul şi trupul omului sunt într-un adânc de linişte  – similară liniştii originare a Cosmosului – le trăieşte orice persoană, fie chiar şi măcar o singură dată în viaţă. Doar contextele în care oamenii îşi găsesc, cel puţin uneori, liniştea, o trăiesc, diferă: unii o află în mijlocul naturii, rupţi de lumea dezlănţuită; alţii în diverse forme de exprimare artistică; alţii în sânul comunităţii de care se simt foarte ataşaţi – de regulă familia, sau o persoană foarte iubită; alţii în starea de meditaţie, etc.

Însă, aceste împrejurări diferite în care omul simte graţia păcii, a liniştirii, nu se repetă constant; se poate ca, în aceleaşi contexte care o dată au conferit linişte, pace, alteori, deseori, să fie furtună, nelinişte, chiar cele mai mari „războaie”. Atunci devine foarte clar că pacea conferită de unele contexte este una aleatorie, totuşi.

Iar omul se poate întreba, pe bună dreptate: unde îmi mai aflu pacea, dacă pe cea deja aflată am pierdut-o? Răspunsul indubitabil la această întrebare este: în Dumnezeu. Omul îşi află pacea deplină şi definitivă doar în Dumnezeu. Fiindcă El este, între altele, şi Domnul Păcii, cum frumos afirmă una dintre cântările liturgice ale Postului Mare.

Doar pacea divină este cea care rezistă, persistă în timp şi spaţiu. Doar ea nu este condiţionată de nici un context exterior, dimpotrivă, darul păcii este dat de Dumnezeu oamenilor îndeosebi în clipele lor de adâncă tulburare, de urât şi non-sens. Asta, desigur, mai ales dacă oamenii Îi cer pacea lui Dumnezeu. Căci dacă nu o caută, nu o cer, ba o mai şi resping cu bună ştiinţă – prin hule adresate lui Dumnezeu, nu o pot primi cu forţa. Fiindcă Dumnezeu nu vrea să fie acceptat şi iubit de către om cu forţa, de silă, după cum nici nu Se oferă pe Sine şi pacea Sa cu forţa.

A căuta, a cere şi a cultiva pacea divină, în toate momentele vieţii – fie ele prielnice sau mai puţin prielnice –  este similar cu a trăi plenar în Hristos Cel înviat.

Imagine: Hristos Atotputernic, frescă din catedrala Mânăstirii Mântuitorului Mirozhsky-Pskov, secolul al XII-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 23 mai 2013.)