Învierea, în care nu mai credem

De Paşti, se cade a reflecta, fiecare dintre cei botezaţi, adică încorporaţi prin Botez în Trupul Mistic al lui Iisus Hristos – liturghia ortodoxă pascală şi proclamă acest lucru, explicit, în imnul liturgic: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat” – , dacă şi în ce măsură chiar credem că Hristos a înviat.

Vestul creştin este deja familiarizat cu neştiinţa oamenilor despre ce înseamnă, de fapt, celebrarea Paştilor creştine. Cei mai mulţi vestici socotesc valoarea Paştilor exclusiv în numărul de zile libere de serviciu, sau de vacanţă şi călătorii exotice. Despre învierea lui Hristos din morţi mai vor să ştie prea puţini, cei mai mulţi consideră asta derizoriu.

Estul nu face nici el excepţie. Paştile şi semnificaţiile lor se „diluează” de la o generaţie la alta, chiar în comunităţile tradiţionale.

Şi atunci, este foarte binevenită întrebarea: de ce se întâmplă acest lucru? De ce omul postmodern se îndepărtează de sensul real al vieţii, de noimele reale ale existenţei sale, preferind alipirea de superficial şi foarte efemer?

A abandona Absolutul în favoarea relativului nu este deloc înţelept. Şi totuşi, asta se întâmplă. Atât la nivel personal, cât şi comunitar. Iar paradoxul este acela că, după ce singur alege relativul, omul se burzuluieşte că nu-i este bine. El nu este dispus să-şi asume responsabil propriile alegeri. Şi se chinuie, uneori toată viaţa, gâlcevindu-se cu „alţii” pentru nefericirea lui, de care, în esenţă, este singur vinovat. Vinovăţia sa fundamentală este abandonarea Absolutului, adică a lui Dumnezeu. Care în Întruparea în istorie şi mai ales în Învierea Fiului Său din morţi a dovedit irefutabil că există, este veşnic viu.

Absolutul nu este o himeră, o idee filosofică abstractă – cum cei mai mulţi dintre muritori au crezut şi cred – ci este o realitate. Este, de fapt, realitatea pentru care omul a fost creat, întru începuturi, şi pentru care are vocaţie. Cine nu crede în Absolutul real, revelat umanităţii, după căderea adamică, în Persoana Fiului lui Dumnezeu mort şi înviat, se complace într-un absolut imaginar, îşi creează singur unul sau mai mulţi idoli cărora se închină. Fiindcă omul are sădită în el vocaţia absolutului, şi-l caută, chiar involuntar, toată viaţa sa.

Iar fiecare om creându-şi alt sau alte absoluturi, este firească neînţelegerea şi tot mai precara convieţuire a oamenilor, însingurarea, izolarea lor. Cei legaţi de acelaşi absolut convieţuiesc paşnic; cei cu reprezentări diferite, nu de puţine ori chiar contradictorii ale absolutului, nu pot convieţui. Este în logica firească a lucrurilor, a vieţii. Demonstrată de istoria comunităţii umane tradiţionale, al cărei centru era simbolul sacrului, sau sinagoga, sau biserica, sau moscheea, împrejurul cărora se derula viaţa personală, dar şi cea comunitară, socială. Viaţa oamenilor avea un ritm legat de această structură cu ax comun. Iar în particular, viaţa comunităţii creştine tradiţionale era ca o roată de car, al cărei butuc era Absolutul Dumnezeu, spre care toate spiţele roţii convergeau în mod natural, rezultând o unitate aproape perfectă: cercul.

Hristos a înviat. Este superlativul absolut al veştilor celor bune din toată istoria umanităţii. Şi totuşi, omul postmodern nu (prea) mai crede realmente această veste. Sau, cel puţin, trăieşte de ca şi cum ea ar fi una banală. Şi astfel ratează esenţialul, ratându-se pe sine.

Imagine: Detaliu din fresca reprezentând Învierea Domnului, din catedrala  Mânăstirii Mântuitorului Mirozhsky-Pskov, secolul al XII-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 22 aprilie 2014.)