Sfânta şi Marea Sâmbătă – coborârea Mântuitorului în iad

Sâmbăta Mare este o zi de reculegere, în care se pomeneşte şederea Mântuitorului în mormânt – cu trupul – şi pogorârea Sa în iad – cu sufletul -, spre a-i lua de acolo, cu dumnezeiasca-I putere, pe toţi drepţii de la Adam până atunci.

De la căderea adamică şi până la moartea lui Hristos, iadul era ultima destinaţie a tuturor sufletelor. Prin pogorârea Mântuitorului în el, iadul şi-a pierdut caracterul de destinaţie implacabilă, a fost înfrânt. Adam şi toţi drepţii Vechiului Testament au fost ridicaţi din iad de către Hristos Cel îngropat vreme de trei zile.

După Înviere, destinaţia firească a sufletelor este Împărăţia Luminii, în întuneric merg doar cei care aleg în viaţă întunericul, iar nu Lumina. Căci da, după Hristos, cei care ajung în iad sunt doar cei ce au rătăcit Calea, pe care El Însuşi ne-a arătat-o şi deschis-o tuturor, fiind descrisă în Evanghelii. Iadul a devenit o opțiune, nu mai este o fatalitate. În plus, după Învierea Lui, Hristos-Dumnezeu a dat putere Bisericii, instituite la Cincizecime, de a scoate, prin rugăciunile ei, suflete rătăcite în iad.

Coborârea Mântuitorului în iad, de unde îi ridică pe Adam, Eva şi pe toţi drepţii Vechiului Testament, este magnific reprezentată într-una dintre cele mai impresionante fresce bizantine – numită Anastasis -, aflată în biserica Chora/Kariye Museum din Constantinopol/Istanbul.

Este o reprezentare iconografică în faţa căreia sufletul, oricât de împovărat, nu poate să nu vibreze. Adam şi Eva sunt apucaţi de către Domnul Hristos de mâini, ridicaţi din moarte, cu un gest decisiv, plin de dumnezeiască putere şi gingăşie, deopotrivă.

În faţa unei asemenea imagini copleşitoare nu poţi decât exclama: da, Viaţa a biruit cu adevărat moartea, Hristos, Fiul lui Dumnezeu a învins! În El învingem şi noi. Cum Iadul, suferinţa, nu L-a putut (re)ţine pe Hristos, tot aşa nu poate (re)ţine pe nici unul dintre cei care sunt vii în Hristos, în trupul Său mistic, care este Biserica.

Sâmbăta Mare este una dintre zilele speciale pentru creştinii ortodocşi. În această zi se întâmplă, an de an, o minune unică în viaţa Bisericii, a lumii întregi: la Mormântul Domnului, din Ierusalim, se aprinde Sfânta Lumină. Evenimentul are loc în cadrul unei ceremonii aparte, corolarul procesiunilor din Săptămâna Patimilor. Am asistat la minunea Sfintei Lumini, în anul jubiliar 2000. Deşi pare neverosimil, sute, poate mii de oameni am stat în biserică aproape 24 de ore, într-o aglomeraţie de neamuri şi limbi ca în Babilon, pentru a aştepta Sfânta Lumină, a o vedea. La final, osteneala s-a preschimbat într-o uimire fără egal, în faţa unei minuni care-mi părea incredibil de vizibilă, clară, de durată şi foarte palpabilă. Toma din mine a avut grijă să testeze imaterialitatea acestei Lumini, ţinând palma în flacăra lumânărilor aprinse din ea, fără a fi arsă. Sfânta Lumină este, cu adevărat, imaterială, supranaturală, deci dumnezeiască.

În această Sâmbătă, se celebrează desăvârşirea operei mântuitoare, salvatoare, a Fiului lui Dumnezeu întrupat în istorie, în lume, pentru a o scoate din suferinţă, din confuzie, din nefiresc. Prin viaţa şi propovăduirea Sa pamântească, Hristos Domnul a arătat Calea Împărăţiei, firească tuturor oamenilor; în agonia patimilor fiind, El i-a iertat din suflet pe cei ce-L schingiuiau, renegându-L: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), şi i-a promis ferm tâlharului onest: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 43); după moartea Sa pe cruce, şi-a definitivat misiunea, căutând în iad pe Adam şi pe toţi drepţii din vechime, spre a-i scoate de acolo, a-i duce la locul lor firesc.

Întreaga umanitate este asumată, cuprinsă în iubirea jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu. Toţi, de la Adam şi până la ultimul om născut în istorie, sunt salvaţi prin viaţa, moartea, îngroparea şi Învierea lui Hristos. Rămâne doar ca fiecare să-şi asume personal, liber, această salvare, sau, dimpotrivă, s-o refuze.

Înainte de ziua celebrării Învierii, să prindă orice om curaj: tâlharul a „furat” raiul înaintea tuturor. Onestitatea din ultimele momente ale vieţii sale pământeşti mizerabile, în fond, este virtutea care l-a propulsat primul în rai. În ochii lui Dumnezeu, ierarhiile terestre, mundane, nu valorează, cel mai adesea, nimic. Dumnezeu este supra-lumesc, extra-material, pur spiritual. Iar valorile spiritului nu (re)cunosc îngrădirile materiei, ale lumii (de)căzute, ci o transcend şi transfigurează. Să îndrăznim deci, toţi suntem iubiţi de către Hristos cel înviat, şi suntem aşteptaţi la ospăţul credinţei!

Imagine: Fresca Anastasis, din biserica Chora/Kariye Museum din Constantinopol/Istanbul, datată cca. 1320.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 14 aprilie 2012.)