Sfântul Ioan şi „Scara sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”

Data calendaristică de celebrare a Sfântului Ioan Scărarul este 30 martie, dar și duminica a patra din Postul Mare, în Ortodoxie, îi este lui dedicată, numindu-se a Cuviosului  Ioan Scărarul.

Născut către sfârşitul secolului al VI-lea, după anul 570, în Siria, foarte probabil într-o familie înstărită, care i-a asigurat o educaţie avansată la şcolile vremii, Ioan a ales a se retrage din viaţa socială în cea monahală, încă de la vârsta de 16 ani. Locul ales de el a fost Mânăstirea Sfânta Ecaterina, frumoasa ctitorie a Împăratului Justinian cel Mare, din Peninsula Sinai.

El și-a făcut ucenicia spirituală, vreme de două decenii, la un bătrân călugăr de acolo, pe nume Martirie. După moartea Bătrânului său, Ioan s-a retras în viaţa încă mai ascetică decât cea comunitară monastică, într-o peşteră din zonă, unde a vieţuit alţi patruzeci de ani. În anul 639, comunitatea de la Sfânta Ecaterina l-a chemat să fie stareţul ei. Deşi nu a fost încântat de această responsabilitate, Ioan a acceptat-o, însă doar pentru o vreme, căci ulterior a renunţat la ea, încredinţând-o altui monah, iar el revenind la viaţa pustnicească.

Acolo l-a aflat sfârşitul vieţii pământeşti, în anul 649, pe data de 30 martie, dată la care Ortodoxia îl celebrează, până astăzi.

După o aşa bogată experienţă spirituală, este firesc a fi fost un bun cunoscător al sufletului omenesc, cu slăbiciunile, dar şi cu piscurile lui. De aceea, egumenul Mânăstirii Rait, tot Ioan numit, i-a cerut într-o zi monahului Ioan din Sinai să scrie lucrurile pe care le cunoștea, într-o carte. La început, el a ezitat, dar în cele din urmă a ascultat rugămintea egumenului din Rait, și a început să scrie „Scara”, numită ulterior „Scara sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”. De la numele operei, scriitorul ei a primit numele de „Scărarul”, „Climax” sau „Climacus”, adică „al Scării”.

Lucrarea, celebră în toată lumea, este considerată, până astăzi, una dintre scrierile de căpătâi ale spiritualităţii Bisericii Răsăritene, îndeosebi. Vestul nu neagă valoarea scrierilor patristice dinaintea Marii Schisme din 1054, dar modul său de gândire şi trăire spirituală este concertat în jurul teologiei scolastice a lui Toma de Aquino, din secolul al XIII-lea.

În Răsărit, „Scara” a fost din timpuri vechi tradusă din originalul grec în limbile popoarelor ortodoxe, ea fiind o operă accesibilă nu doar teologilor, dar şi poporului de rând. Cunoscută şi sub numele slavon de „Leastviţa” – slavona a fost limba bisericească şi oficială în tot Evul Mediu, în Ţările Române – lucrarea Sfântului Ioan a avut o mare răspândire şi un impact deosebit la noi, motivul scrierii fiind zugrăvit explicit pe pereţii exteriori ai mânăstirilor Suceviţa şi Râşca, dar preluat stilizat şi în arta populară, la sculptura porţilor de case, sau la încondeierea ouălor.

Prima traducere cunoscută în limba română a lucrării „Scara” este cea făcută de către Mitropolitul Varlaam al Moldovei, la începutul secolului al XVII-lea. Însă, cu un secol înainte, în „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” se întâlnesc de nenumărate ori referiri la Cuviosul Ioan Scărarul. Dovadă certă a popularităţii şi importanţei scrierii la poporul român.

Pentru spiritualitatea medievală populară românească, mai reprezentativă decât opera scrisă este reprezentarea picturală a „Scării” în fresca exterioară de pe peretele nordic al Mânăstirii Suceviţa, realizată în anii 1595-1596. Ea întâmpină până astăzi privitorul, cu tabloul clar al celor două „căi” posibile ale vieţii omului: cea a ordinii şi armoniei morale, comună lumii îngerilor buni, reprezentată în maiestate şi demnitate, în partea superioară a scării cu capetele pe pâmânt şi respectiv în Cer, la Hristos; şi cea a dezordinii, a neorânduielii morale, a haosului comun lumii îngerilor căzuţi, reprezentată în dezechilibru şi împrăştiere, în partea inferioară, sub scară.

Imagine: „Scara”, frescă exterioară de pe peretele nordic al Mânăstirii Suceviţa, cca. 1595-1596.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 29 martie 2014.)