Biserica de piatră din Sântămărie-Orlea

Tot în județul Hunedoara, la câțiva kilometri sud de Hațeg, se află încă un monument religios de reală importanță istorică și culturală: biserica de piatră din Sântămărie-Orlea, ctitorită, după toate probabilitățile, în secolul al XIII-lea.

Ea este legată, în îndelungata-i istorie, și de numele uneia dintre cele mai cunoscute familii de nobili români transilvăneni din Evul Mediu: Cândeștii. Cei care aveau să devină, la finele secolului al XV-lea, prin maghiarizare, familia Kendeffy.

Cunoscuți sub numele  de cnezi, nobilii transilvăneni români de religie ortodoxă au fost nevoiți, cu vremea, să treacă la catolicism, îmbrățișând religia regalității maghiare, și implicit putând beneficia, astfel, de privilegiile oferite nobililor de către regalitate. Altfel, fără a adopta religia stăpânirii politice a țării, și-ar fi pierdut proprietățile și statutul social privilegiat, în baza principiului valabil în toată Europa de Vest, în Evul Mediu: „Cuius regio, eius religio.” („Al cui este teritoriul, a aceluia este religia.”) În virtutea  acestui principiu, românii transilvăneni și-au pierdut reprezentanții nobili, singurii care i-ar fi putut reprezenta și politic, le-ar fi putut apăra interesele în Dietă, instituția medievală similară Parlamentului actual.

În secolul al XVI-lea, după Reformă, păturile nobililor de toate etniile (maghiari, secui și sași) din Transilvania s-au zbătut pentru interesele lor, ale etniilor lor; nobili români nemaiexistând, nimeni nu a apărat și interesele românilor transilvăneni. Așa se face că, la finele secolului al XVI-lea, în Transilvania erau patru confesiuni recunoscute legal, prin hotărâri ale Dietelor: Catolicismul, Luteranismul, Calvinismul și Unitarianismul; și existau trei națiuni privilegiate: ungurii, secuii și sașii. Românii ortodocși, deși majoritari ca număr și aflați la ei acasă, în țara lor, nu mai aveau reprezentanți în rândul nobilimii; nu a luptat nimeni pentru ei, în întrunirile Dietelor, să le fie recunoscute drepturile religioase și politice. Au ajuns iobagi fără drepturi, în țara lor, situația înrăutățindu-li-se de la un secol la altul, sub diverse stăpâniri politice, fiecare cu alte interese. Stare de lucruri care s-a schimbat abia în secolul al XIX-lea, după 1864, anul în care a fost promulgată la Pesta legea recunoașterii confesiunii ortodoxe în Transilvania, grație strădaniilor și jertfei unui mitropolit transilvănean prea puțin cinstit de către românii de astăzi: Mitropolitul Sfânt Andrei Șaguna.

Familia Cândea a construit, la începutul secolului al XIV-lea, Cetatea Colț, în formă de stea, pe un vărf la intrarea în defileul Râușorului, în apropiere de Hațeg. „Castelul din Carpați” al lui Jules Verne se presupune a fi fost inspirat tocmai de Cetatea Colț. În zona ei, cnezii Cândea au ctitorit, tot în secolul al XIV-lea, și biserici ortodoxe, una la Râu de Mori, alta la Suseni, astăzi biserica Mânăstirii Colț.

Către finele secolului al XV-lea, stăpânii români de la Cetatea Colț s-au maghiarizat, schimbându-și numele de familie în Kendeffy, și îmbrățișând confesiunea catolică.

Pentru numeroasele lor fapte de vitejie, cnezii Cândea fuseseră în mod repetat răsplătiți de către  regalitatea maghiară, acordându-li-se diverse proprietăți. Pe 15 aprilie 1447, Ioan de Hunedoara, administratorul bunurilor coroanei ungare, a dăruit localitatea Sântămărie-Orlea familiei ortodoxe Cândea. În acest mod, fosta biserică catolică a devenit capela de curte a stăpânilor ortodocși.

Construită, cel mai probabil, în intervalul 1270-1280, în stil romanic târziu, cu influențe gotice, biserica de la Sântămărie-Orlea se pare că a avut drept ctitori inițiali niște catolici, caracteristicile stilistice ale arhitecturii și prezența coloniștilor maghiari în zonă, atestată documentar în acele vremuri, îndreptățind presupunerea.

Cnezii Cândea au adăugat câte ceva la arhitectură și pictură, și au dăruit lăcașul creștinilor ortodocși din zonă, cărora le-a servit drept biserică până în anul 1555. Se pare că ortodocșii au adăugat și un alt hram bisericii, conform icoanei de deasupra intrării, acum dispărute. Acela al Sfintei Treimi.

După Reformă, biserica a fost luată de către calvini, în anul 1559 fiind atestat documentar că acolo slujea deja de patru ani un pastor reformat. Ea aparține, în prezent, tot cultului reformat.

În interior, se păstrează un ansamblu de picturi murale de o rară valoare, văruite la Reformă, dar descoperite de către restauratori către finele secolului al XIX-lea, deși nu integral, datorită opoziției reprezentanților cultului calvin. Se știe că, la Reformă, toate bisericile preluate de către luterani sau calvini au fost văruite, aceste confesiuni interzicând icoanele, picturile în biserici.

Pictura a fost realizată în trei etape succesive, prima imediat după construire, a doua începând cu primele decenii ale secolului al XIV-lea, o îmbinare frumoasă a stilurilor bizantin, romano-gotic și italian. Ultima pictură a fost, cel mai probabil, finanțată chiar de familia Cândea, fiind din secolul al XV-lea, cu vizibile influențe naive locale.

Pisaniile, înscrisurile care se păstrează pe pereții bisericii, sunt redactate cu caractere latine, chirilice, dar și gotice.

Pe peretele sudic al naosului bisericii se păstrează, redactată cu caractere gotice, următoarea inscripție: „Această biserică a fost închinată spre cinstea Fericitei Născătoare, anul Domnului 1311.” Este anul realizării picturii din naos, peste decorul provizoriu inițial.

Această inscripție și biserica de la Sântămărie-Orlea cu toată istoria ei ar putea fi o lecție pentru omul contemporan. Lecția despre vremurile când oamenii creau, construiau trainic și foarte frumos, și închinau, jertfeau ceva lui Dumnezeu, Maicii Domnului, ori Sfinților. Lecția despre cum istoria are valurile ei, dar ce e val, ca valul trece. În urmă rămân doar pietrele de hotar, cu care oamenii iubitori și cinstitori de Dumnezeu și de semeni au marcat istoria, au pus borne întru aducere aminte de ei și de Dumnezeu.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 20 aprilie 2016.)