Crucea lui Hristos, pecetea Iubirii divine

Duminica a treia din Postul Mare este dedicată cinstirii Sfintei Cruci a Domnului Hristos. Postul fiind considerat perioada de şase saptămâni premergătoare Săptămânii Patimilor Domnului, această duminică se află exact la răscrucea lui, în miezul Postului. De aici derivă şi semnificaţia comemorării.

Crucea lui Hristos este stindardul creştinătăţii. Ea este Altarul de Jertfă a Fiului lui Dumnezeu, răstignit de către păcatul, neîmplinirea din umanitatea întreagă, de la Adam şi până la ultimul om care se va fi născut în lumea aceasta. Căci da, în afară de Iisus Hristos – Fiul Omului din Cer coborât şi întrupat în istorie, fără de păcat -, nimeni, absolut nimeni dintre muritori nu este fără de păcat. Fiecare în parte şi toţi împreună L-am răstignit şi-L răstignim pe Hristos, cu fiecare gând, cu fiecare vorbă, cu fiecare faptă care este potrivnică voii lui Dumnezeu, care rupe, sfărâmă comuniunea în iubire creatoare cu Creatorul nostru.

Din acest considerent, Crucea lui Hristos este cinstită, iar nu hulită. Mai mult, ea este steagul de biruinţă a iubirii divine asupra urii, a răutăţii umane. Spre acest stindard privind, omul, fiecare muritor, alege conştient a-şi asuma iubirea, iar nu ura, răbdarea, iar nu revolta, tăcerea şi introspecţia în faţa inexplicabilului, iar nu gâlceava fără de folos.

În a treia duminică din Postul Mare, la mijlocul urcuşului duhovnicesc către Înviere, stindardul creştin este arborat de către Biserică în scopul de a le fi creştinilor amintit faptul că toate ostenelile postului au un rost şi un sens foarte profund: acela de asumare a binelui şi de respingere a răului; de înmulţire a binelui şi a Luminii în viaţa personală şi implicit în cea socială. Acolo unde binele moral, sufletesc, nu se înmulţeşte, ferm şi vizibil, Crucea lui Hristos este umilită, încă o dată, aşa cum a fost Fiul lui Dumnezeu Însuşi umilit, prin Patimile şi Răstignirea Sa.

Comemorarea Sfintei Cruci este chemarea omului la reflecţia profundă, serioasă, asupra rostului şi sensului său real: acela de creatură unică, cu vocaţia divinului, a ridicării peste limitele materiale şi carnale ale naturii sale, la cele mai presus de lume, cele spirituale. Crucea – ceea ce înseamnă implicit, sau mai ales asumarea iubitoare de Dumnezeu şi de semeni a suferinţei personale – este singura cale de ieşire din cercul constrângător al materiei, al carnalităţii, al vulgarităţii.

Imagine: Frescă cu scena Răstignirii Domnului Hristos, din biserica rupestră San Nicola dei Greci, Matera, Italia, sec. al IX-lea.

(Articol publicat în cotidianul, „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 6 aprilie 2013.)