Biserica Sfântul Gheorghe, din Streisângeorgiu

Unul dintre monumentele religioase de cea mai mare însemnătate pentru istoria, cultura și religia românilor este micuța biserică din cimitirul localității Streisângeorgiu, de lângă orașul Călan, din județul Hunedoara.

Dacă biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, cu anul de citorie atestat 1352, este cea mai veche ctitorie medievală românească de zid din Țara Românească, iar biserica din Densuș figurează printre cele mai vechi din Transilvania, fără a fi cunoscute cu exactitate data și ctitorii ei originari, istoricul Nicolae Iorga afirma, într-un studiu din anul 1926, că biserica micuță de zid, din localitatea Streisângeorgiu, este cea mai veche ctitorie de nemeși români din Transilvania.

Conform datelor de pe tabloul votiv al bisericii, cunoscut de către Iorga, aceasta fusese pictată în anul 1408, ctitorii reprezentați în acel tablou fiind cneazul Lațcu Cândreș și soția sa Nistora. Afirmația lui Nicolae Iorga avea să fie dovedită științific și mult întărită de cercetările arheologice desfășurate în anul 1975, sub îndrumarea arheologului Radu Popa.

Principala descoperire de atunci a fost pisania veche a bisericii, aflată pe peretele estic al Sfântului Altar. Redactată în limba slavonă, uzuală la vremea respectivă, pe teritoriile românești, în mediul eclesiastic, dar și în cel al cancelariilor politice, se deslușesc pe ea următoarele, conform specialiștilor: „În anul 1313/1314 am făcut biserica cu ajutorul Sfântului Gheorghe și al Maicii Domnului și al Tuturor Sfinților întru ajutorul și iertarea păcatelor cneazului Balea, și întru ajutorul și mântuirea și iertarea păcatelor popii Naneș și a lui Teofil Zugravul.” Așadar, data ctitoririi lăcașului din piatră de la Streisângeorgiu este cu aproape un secol anterioară celei cunoscute de către Nicolae Iorga.

Biserica este situată la marginea terasei înalte de pe malul drept al râului Strei, pe cursul inferior al râului, în cimitirul micii localități Streisângeorgiu, care la ultimul recensământ mai număra doar 558 de locuitori. Este zidită în stil romanic simplificat, având forma de navă care înglobează în partea de Vest un mic turn  clopotniță, adăugat la 1408. Altarul are planul patrulater, iar nu semicircular.

Conform descoperirilor din 1975, ea a fost construită cu piatră adusă de la o villa rustica romană din apropiere. Nu doar pentru ziduri s-a folosit o astfel de piatră, ci și pentru pardoseală, și chiar pentru mobilier, un jilț din Sfântul Altar stând mărturie în acest sens.

Investigarea necropolei a scos la iveală un grup de șase morminte mai vechi decât biserica. Ele au fost asociate cu o biserică de lemn anterioară, datată de către specialiști în prima jumătate a secolului al XII-lea. Aceasta l-a determinat pe istoricul Radu Popa să afirme că „la Streisângeorgiu ne aflăm în fața celui mai vechi monument medieval sigur datat și păstrat în picioare de pe întreg teritoriul țării, monument care și-a păstrat până astăzi destinația originară.”

Istoricul de artă Vasile Drăguț a făcut analiza frescelor scoase la lumină, stabilind îngemănarea artei de sorginte bizantină, cu influențe occidentale. Însă, cea mai mare parte a picturii bisericii a rămas nedescoperită, până astăzi.

Investigarea vecinătăților bisericii a dus la descoperirea unei locuințe, care a fost legată de citorii bisericii.

Așadar, biserica din Streisângeorgiu este cert datată 1313/1314. Ctitorii de atunci au fost cneazul Balea și preotul Naneș, iar pictorul se numea Teofil. Din tabloul votiv se cunoaște anul celei de-a doua picturi, 1408. Ea s-a făcut, desigur, după un proces mai amplu de renovare, în cadrul căruia a fost adăugat și turnul clopotniță. Ctitori au fost membrii unei alte familii de cneji români, aceea a lui Lațcu Cândreș. Iar după aceasta, biserica a mai fost pictată și în anul 1743, de către zugravul Gheorghe Șandor din Făgăraș. Pe la 1850 a fost adăugat un pronaos, înlăturat la retaurările din 1975, pentru a se reveni la forma originală a monumentului.

Deși lăsată cumva în uitare, după descoperirile fundamentale din 1975, bisericuța modestă din Sreisângeorgiu păstrează, în inima ei, un mesaj mereu actual: tot omul din Adam este, iar așa fiind, el este creat după chipul și înspre asemănarea cu Creatorul său, având vocația iubitor-creatoare ca atribut intrinsec. Omul cuminte creează din prinosul iubirii lui, dorindu-și să lase posterității ceva durabil și de comunitar folos, pe cât posibil. Cei care L-au iubit și-L iubesc pe Dumnezeu, au creat și creează spre slava Lui. Ceilalți, care se iubesc mai mult pe sine decât pe Dumnezeu, creează spre slava lor înșile. Timpul, istoria au păstrat vestigii seculare din ambele categorii. La români s-au păstrat multe creații, vestigii create spre cinstirea lui Dumnezeu. Omul contemporan învață din ele cum se poate trăi, trece prin lumea aceasta atât de relativă.

Credit foto: Daniel I. Iancu

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 13 aprilie 2016.)