Venirea în sine – alternativa împrăştierii de sine

În parabola fiului risipitor, miezul ei poate fi considerat momentul venirii în sine a fiului tânăr, care se îndepărtase de tatăl său, cheltuindu-şi toată averea în desfrânări. Venirea în sine sau adunarea din împrăştiere este esenţială pentru hotărârea sa clară de a o rupe definitiv cu ţara destrăbălărilor şi de a se întoarce acasă la tatăl său, mărturisidu-şi cu onestitate greşeala de alegere pe care o făcuse din uşurătate de minte.

Antichitatea greacă – pe fundamentele de gândire ale căreia s-a şi scris mesajul creştin – a lăsat posterităţii un îndemn esenţial: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Doar cel care se cunoaşte pe sine îşi cunoaşte implicit rostul său ca om, îşi fixează ţelul şi-şi identifică mijloacele de care dispune spre a şi-l atinge.

Însă, cunoaşterea de sine nu se poate realiza fără venirea în sine, fără adâncirea în sine. Cel care se împrăştie mereu şi mereu mai mult în afară de sine, se află la un moment dat în postura de vizitator sporadic de sine însuşi, iar finalmente chiar de străin de sine.

Înstrăinarea de sine este boala fundamentală a omului modern şi mai ales postmodern. Ea este consecinţa iminentă a înstrăinării omului de Dumnezeu – Creatorul şi sensul său final. Întorcând spatele lui Dumnezeu, omul îşi întoarce spatele şi sie însuşi. Fiindcă raportarea iubitoare şi atentă la Creator implică atenţia constantă la sine, în scopul de a nu-I răni iubirea, cu gânduri, vorbe, sau fapte nedemne de El.

În acest sens, poruncile Decalogului, cele divine sau bisericeşti, în genere, nu au, în nici un caz, rolul punitiv al legilor umane. Ele au rol preventiv, de a-i menţine omului atenţia trează, spre a „călători” elegant în sensul corect prin viaţă. Dacă o clipă de neatenţie la călătoria pe un drum public poate fi fatală, tot o clipă de neatenţie îi este suficientă omului şi pentru îndepărtări dureroase, uneori fatale, de la drumul firesc al vieţii sale pământeşti.

Venirea în sine este condiţia primordială a cercetării şi cunoaşterii de sine, şi a raportării corecte la viaţă şi esenţa ei. Este la latitudinea omului să se cunoască şi să-şi ştie şi ţină rostul, însă nu este o obligaţie. În iubirea Sa nebună pentru om, Dumnezeu i-a lăsat libertatea de a alege, în toate.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 7 martie 2013.)