Psalmul 136, al înstrăinării

O specificitate liturgică ortodoxă, în vederea pregătirii celor credincioși pentru perioada Postului Mare, este intonarea psalmului 136 din Vechiul Testament, la Utrenia – slujba de dimineață – celor trei duminici dinaintea începerii Postului Mare, deci începând din Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor. Psalmul este așezat pe o linie melodică bizantină de o rară frumusețe.

Versurile lui sunt ele însele edificatoare, iar dublate de tonalitatea bizantină gravă își adâncesc semnificația: „La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: ‘Cântați-ne nouă din cântările Sionului!’ Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele. Adu-ți aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: ‘Stricați-l, stricați-l până la temeliile lui!’ Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră.“

Acesta este Psalmul numit al înstrăinării, cântat de către evrei în captivitatea lor babilonică, pe când tânjeau după țara lor, și îndeosebi după Ierusalim și Templul Sfânt de acolo, construit de către ilustrul înaintaș Solomon, pe Muntele Sion.

Biserica l-a preluat în rânduiala ei liturgică din perioada Triodului pentru că el semnifică, prin extensie, conștiința creștinului că el se află, în această lume, înstrăinat de firescul său, doar în anticamera locului cuvenit.

„Recuperarea” omului din ne-locul său a făcut-o Fiul lui Dumnezeu, Care și-a asumat umanitatea pentru a o ridica, împreună cu El, la măsura divinității.

Însă, această „recuperare” nu se poate definitiva fără acordul omului. Dumnezeu nu vrea să-l bage și să-l țină pe om cu forța în Împărăția Sa. Și nu-l vrea pe om „legat la ochi”. Ci, omul conștient de sine, de locul și rostul său reale, trebuie să tânjească după Împărăție, în mod perseverent.

Acesta este mesajul și imboldul psalmului 136 și al Postului Mare, în fond: conștientizarea de către om a faptului că el este străin, departe de casa sa reală, de locul lui cuvenit, în această lume.

Lumea nu este rea, în sine. Ci a fost creată perfect și dăruită omului de către Creator, spre a se folosi de ea rațional, în scopul împlinirii lui. Dar omul căzut din rostul originar a făcut din lume doar un alt Babilon.

Psalmul 136 este, în acest sens, deopotrivă invitația la conștientizarea faptului că suntem străini în astă lume trecătoare, din care oricum plecăm, prin moarte; și imboldul de a ne dedica, cel puțin în perioada Triodului și mai ales a Postului Mare, cercetării lăuntrului nostru, a sensului ducător la firescul naturii și vocației noastre: Absolutul care transcende această lume, și Care Se revelează pe Sine celor care Îl caută.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 27 februarie 2014.)