Bunătatea cea înţeleaptă: Sfântul Ierarh Nicolae

Între sfinţii Bisericii, Sfântul Ierarh Nicolae este, în toată lumea creştină, asociat aproape exclusiv cu bunătatea şi dărnicia. Deşi, în tradiţia românească veche, de pildă, era binecunoscută şi latura „coercitivă” a Sfântului Nicolae, mărturie despre asta fiind amintirile înaintaşilor din copilăria lor frumoasă, din care nu a lipsit vărguţa păstrată la loc de cinste de către părinţi şi educatori, vărguţă cunoscută copiilor şi sub denumirea drăgălaşă de „Sfântul Nicolae”.

Trăitor către finele secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, în Asia Mică, Nicolae a practicat virtutea creştină din fragedă vârstă, graţie frumuseţii sale sufleteşti fiind ales şi hirotonit arhiereu în oraşul Mira din Lichia. Datorită curajului cu care îşi exercita vocaţia de creştin şi de păstor de suflete, el a fost întemniţat, în perioada persecuţiilor împotriva creştinilor.

După Edictul de toleranţă religioasă de la Milano, din anul 313, Ierarhul Nicolae a fost eliberat din închisoare. Apoi, a fost participant activ la primul Sinod Ecumenic, convocat de către Împăratul Constantin cel Mare, în anul 325, la Niceea, pentru lămurirea şi respectiv combaterea ereziei ce se răspândea în Biserică de către Arie.

La acest sinod, în timpul discuţiilor aprinse dintre partizanii şi combatanţii lui Arie, Sfântul Nicolae a avut o intervenţie decisivă, menită a-l „trezi la realitate” pe Arie, şi anume, atunci când acesta blasfemia cu consecvenţă, negând cu înverşunare Dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, Ierarhul Nicolae a încetat să mai discute sau argumenteze, pălmuindu-l. De acest episod se leagă, cu certitudine, tradiţia vărguţei denumită „Sfântul Nicolae”, pentru copiii neascultători, obraznici. Atunci când argumentele teoretice nu sunt înţelese, sau sunt tratate cu nepăsare şi dispreţ, devin eficiente mijloacele practice non-verbale de „sensibilizare”.

Aşadar, Sfântul Nicolae, atât de celebru pentru bunătatea sa, ne aminteşte, totuşi, şi de asprimea „palpabilă”, uneori atât de necesară unei pedagogii înţelepte. Căci şi Dumnezeu Însuşi este, precum spune învăţătura Bisericii, nesfârşita Bunătate într-un adânc de Dreptate, pedepsind, dar nu ucigând. Abuzul de bunătate dăunează unei pedagogii înţelepte, la fel de mult ca şi abuzul de asprime.

Imagine: Sfântul Ierarh Nicolae pălmuindu-l pe ereticul Arie, la primul Sinod Ecumenic, frescă din Mânăstirea Panagia Sumela, Trabzon – Turcia,  sec. al XIV-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 6 decembrie 2012.)