Postmodernismul: viața între mimetismul consumist şi cel ancestral

În epoca „megaofertelor”, a gândi şi a trăi într-un mod propriu, asumat conştient și liber, iar nu constrâns sau manipulat, este, s-ar putea spune, un lux. Iar a trăi conform unei anume concepţii clar exprimabile de viaţă este un şi mai mare lux, care se întreţine cu mult efort personal de cunoaştere şi trăire.

În timp ce omul autonumit tradiţionalist se cantonează, de obicei, în mimetism ancestral, omul emfatic autonumit modern/postmodern face slalom printre oferte schimbătoare, mimând ce vine la rând.

Însă, a trăi autentic nu este, nu poate fi, nici mimetism iraţional, nici slalom haotic. Adultul este, într-un anume fel, obligat de vârsta sa majoră, să aibă reprezentarea mentală clară a concepţiei de viaţă care îi ghidează acţiunile. Un adult care nu are o concepţie de viaţă clar definită şi implementată este, în esenţă, mai dificil decât un copil, şi mult mai periculos decât o armă de distrugere. Acest fapt este reflectat în multitudinea de conflicte care marchează lumea, atât la nivel global sau regional,  cât şi la nivel microsocial. Deşi mulţi opinează că aceste conflicte sunt rezultatul cantonării în „dogme”, în special în cele impuse de religii, în realitate se poate vorbi de efectul mimetismului și al inconsistenței.

Conflictele interumane pornesc, în fapt, de la diferenţa de perspectivă asupra vieţii, sau, şi mai tragic, de la lipsa vreunei concepţii serioase asupra vieţii. Epoca globalizării şi a tehnologizării a facilitat extinderea cu rapiditate a unui mod de a gândi şi a fi superficial, a lipsei de profunzime, a unei vieţi mimate, iar nu trăite, asumate personal. Aceasta pe fondul consumismului exacerbat. Așa s-a ajuns la mimetism consumist versus mimetism ancestral, cel mai adesea ambele la fel de kitsch-oase. Comună celor două categorii de mimetiști le este intoleranța unora față de ceilalți, abordarea reciprocă brutală. De aici şi până la tot felul de tragice conflicte nu este decât un pas, ceea ce pune umanitatea în impas. Postmodernismul se află în acest impas.

Spre deosebire de regnuri şi de obiecte, omul este singura fiinţă raţională şi iubitoare, de aceea el nu poate interacţiona corect pe termen lung cu cei asemenea lui, decât pe baze raţionale şi afective. Postmodernismul pare să fi uitat asta. Iar viitorul umanității depinde de aptitudinea oamenilor de a dialoga în reală cunoaștere și iubire de sine și de ceilalți, și în respect reciproc.

(Forma prelucrată a articolului publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 11 octombrie 2012.)